miercuri, 9 ianuarie 2013

Noi trăim.

Că am căzut eu în simfonia ta demult apusă, nu e lucru mare. Aşa cum am coborât pe scări şi sfori ani la rând în muzica lor imaginară mie, aşa mi-am zdrobit eu spiritul de solul existenţei tale, iar trupul mi s-a transformat în flori albastre, albastre ca apele ce se ondulează în valuri, la marginea pletelor mele. Am aşteptat sa pleci, am aşteptat să vină ei, am aşteptat să plece ei, ca să te întorci tu. Numai aşa puteai să mă ai şi să simţi că mă ai, numai simţindu-mi pierderea. Spre norocul tău, prezenţa mea încă îţi domină sufletul, mai mult ca niciodată. Iar tu, naive, îl laşi să se scufunde în dragostea mea nepreţuită, în îndoială şi în gelozie. Ai să-l scoţi ca pe un burete şi ai să-l storci cu toată puterea ta psihică de rămăşiţele mele... căci ai să mă urăşti în final şi tu.
Sau nu...
... eu cred în tine, iar libertatea pe care mi-o acorzi îmi lasă gândurile să zburde în trecut, dar nu-i nimic, căci noi trăim în prezent, iar ideile mele antice sunt iluzorii, ca nişte frenezii acrişoare create în scopul hrănirii spiritului meu analitic. Eu ştiu că n-ai să pleci. Eu ştiu că-mi trăieşti prezentul, iar eu te trăiesc pe tine.

Un comentariu:

  1. omule, iar te-ai oprit?!
    scrie in continuare, te rog.
    pai chiar asa?
    vrei sa mi se strice tasta de la mouse de la cat dau in fiecare zi refresh la pagina ta? :P

    RăspundețiȘtergere