Prin geamul încadrat de lemn a trecut lumina fadă a vieţii de demult. Şi ea crede că zboară, dar se reflectă dintr-una-n alta şi dă impresii de frumos. Dar afară e trecut şi e urât. Iar eu pentru prima oară gândesc la arămiul frunzelor ca la bucăţi de copilărie agăţate de copaci bătrâni. Când pe mine mă doare, pe tine te arde, când eu sunt liberă, tu eşti viu, căci viaţa e închisoare şi moarea-i libertate... şi nu mai doare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu