așezare

Te uiți mult în afară, când nu poți în interior. Sau poate ai uitat...
... că acolo e lumea ta și că doar asta contează. Că nu e despre alții. E despre tine.

Gândurile haosate se așează în pace atunci când intri în ele, în stările pe care le îmbracă. Când te iei pe tine de mână și cobori. Cobori. Cobori. Și vezi atunci cine ești și că nu poți controla ochii celorlalți. Că ochii tăi se așează în tine așa cum le permiți și îi îndrumi.

Numai tu știi cum să te așezi în tine și nimeni nu îți poate spune cum să faci altfel asta.

Iar iubirea... s-o așezi pe un sentiment imens de recunoștință. Pentru că nu e nimeni obligat să te iubească, dar atunci când ești iubit e bine să primești. Cu tot cu teamă. Teama că ai pierde iubirea e degeaba. Poți să pierzi oricum, indiferent dacă te pregătești sau nu. Dar ce poți să faci e să te bucuri de ea, atât cât e și cum e. Și să mulțumești pentru asta. Pentru că indiferent de cine vine sau pleacă și când, tu te ai pe tine. Tot ce e bun și vine din afară se va așeza peste ce pui tu în tine și cum știi să te îmbrățișezi.

Și tu te așezi în tine în așa fel încât să poți primi. Atunci vei putea oferi. Când vei primi fără teamă, plin și împlinit de mulțumesc.

anestezie

Nu a fost niciodată despre oraș. Și nici despre pustietate. Nu este despre lumina autobuzului din seara asta și nici despre liniștea de acolo.

E despre ruptura dintre oraș și sat.
Acolo sunt eu. Ca o ruptură în țesătură. Ca o tăietură aspră peste un cuvânt banal. Ca o pată de ceva. Ca un crater pe lună. Înfiorător.

În seara asta nu mai e despre rădăcini și nici despre frunzele care caută lumină. Poate nu e nici măcar despre nimicul ăsta din mine și nici despre nimicul din jur. Nici despre haosul din jur și nici despre haosul din mine.

N-aș ști să zic despre ce e. Poate nu trebuie să fie despre ceva.
Poate doar e. Doar e de trăit. Așa cum e. Fără nume, fără culoare, inspid, inodor.

Îmi amintesc în ruptura asta cum zic când sunt întreagă: că e important să trăiești ce e și contează cum trăiești. În momentul ăsta trăiesc prin litere, cuvinte, fraze. Care ies așa cum sunt.

Poate e despre natural. Poate nu e despre cizelat. Poate e despre simțit din adânc.
Nu se simte ca o simțire. E anestezie.

Am simțit cum a înțepat și atât. Atunci am fugit afară. Degeaba. Tot în casă eram. Cu tot orașul din jur, eu eram în casă. Anesteziată.

Câteodată e bine să fii și așa cum ești.
Cu tine. În tine. Așa cum ești.
Fără fugă.
Cu mine. În mine. Așa cum sunt. Rămân.

ca un întreg

Te-ai născut completă și întreagă și totuși ai ajuns să ai un crater imens și mort în tine. Pe care îl compensezi cu prea mult din orice ești. Sperând că îl hrănești cumva. Dar tot acolo e.

Îl umpli cu fum. Pentru că dependența nu e despre substanță, ci despre lipsa unui contact, lipsa unei conexiuni, lipsa a ceva.

Îl umpli cu multă muzică tristă. Parcă muzica îl oglindește bine și ți-l scoate în față și te obligă să faci ceva cu el. Până la un punct. Când pui mâna pe el, îi simți marginile aspre și pleci de lângă el cu un râs zgomotos, un optimism irealist, o naivitate periculoasă sau o foame imensă de piele.

Și foamea asta de piele parcă e un balsam... dar ajunge pe margini și nu curge în interior. Nu curge nimic acolo. Doar se acoperă mereu. Cu o pătură de gânduri și stări induse.

De fapt nu se umple. Doar ascunzi elefantul din cameră. Te faci că nu-l vezi.

Dar nimic nu îl acoperă mai bine ca ideea unui om. Nu omul real. Să-l vezi pe omul real cu craterele lui ar însemna să-ți vezi tu craterul ăla imens. Nu, nu, nu. Să-l accepți așa cum e și să-i permiți să fie ar însemna să rămâi tu cu groapa asta din tine și să cazi în ea. Unde jos, jos de tot e multă teamă și furie. Parcă acolo ești tu. Nu te poți întâlni atât de adânc cu tine.

Și totuși m-am întâlnit acum atât de adânc cu mine. Atunci când nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Atunci când n-am mai permis nimănui să intre aici și n-am mai forțat pe nimeni să mă umple.

Și nu o să mai forțez. Pentru că nu e despre alții. Nu e despre fum sau muzică, nu e despre foamea de piele, nu e despre defectele altora. E despre golul din mine, din lipsa de hrană de demult.

E despre moarte. Despre moartea mea, atât de a mea încât parcă mi-e dragă.

Moartea asta care stă peste teamă, durere și furie e mai dulce. E a mea. E în mine. Am viață și moarte în mine. Umbră și lumină. Și nu mai pot decât să mă îmbrățișez cu totul...

Ca un întreg.

fără perfecțiune

Lumina lunii se răspândea tacit peste Pământ. El o vedea mică și subțire, era într-o fază a vârstei ei în care învăța să existe și să-și accepte entitatea. Însă lumina Ei, oricum era, ajungea la El. Și era bună, călduță.

Însă câteodată se apropia prea mult. Își deregla orbita și ajungea aproape să se izbească de Pământ. Iar el îi spunea tare și apăsat că e prea aproape, că luminează prea mult, că e ca un bec care arde dintotdeauna și de care dacă te atingi, te frige. Că atunci când se apropie prea mult, craterele ei se văd prea bine, mult prea clar. Că are găuri în ea și e prea ciudat că luminează prin toate defectele.

Iar ea se depărta atât de tare, încât oamenii de pe Pământ se întrebau când o să mai apară Luna. De departe îi vedea pe toți și pas cu pas se reapropia, speriată că din nou se va izbi și va trebui să plece iar. Dar își dorea să aducă lumina ei pe Pământ, pentru că știa cât de mult rău îi fac oamenii planetei. Că acolo-s atâtea miliarde de voci, atâta poluare și ură, atâta durere. Că oamenii se liniștesc în lumină. Din singurătatea ei, luna vedea, dar nu simțea tot răul decât când aproape se izbea. Și câteodată ea însăși se îndepărta.

Pământul era obosit de fazele ei, nu înțelegea prea bine cum poate trăi Ea așa, mereu în schimbare. Iar Ea nu înțelegea unde să-și pună orbita, pentru a putea păstra contactul prin lumină, să fie împreună, fără să se mai rănească. Să-i ofere Pământului lumina ei, iar el să accepte diferențele de lumină și să aibă încredere că oamenii se vor potoli singuri, atâta timp cât îi acceptă pe suprafața sa. Că oamenii tot din pământ vin. Și lumina Ei e pentru El cu totul, nu doar pentru răutatea din el.

În cele din urmă au înțeles că scopul nu a fost vreodată să găsească perfecțiunea dintre ei, ci să-și permită unul altuia să existe împreună. Pentru că în miezul fierbinte al Pământului există dorința de a avea Luna aproape. Iar în miezul rece al lunii există dorința de a-l avea pe El aproape.

Și că e natural să fie și atât.
Că miezurile lor pot ajunge la echilibru atât timp cât își permit să fie.

Cu inima

Dinainte să te fi conturat, ți-ai creat o sticlă în jurul tău, care în timp a devenit o cușcă de sticlă. Un acvariu complet acoperit. În care te-ai oprit din a te contura, la care ai muncit ani și ani să îl conturezi pe el. Nu contează că tu rămâi mică și nesemnificativă în acvariul tău. Important e să fie sticla cât mai groasă. Să nu se apropie nimeni. Să nu vadă nimeni în interior. Doar tu să vezi spre afară. Să vezi cum se mișcă lucrurile și oamenii, în timp ce tu stai înghețată într-un vid mult prea familiar, în timp ce tu îți ești străină. Pentru că nu ai mai crescut de atunci.

Și aștepți. Nu faci nimic. Te pierzi agitându-te pe interior, speriată că cineva se va apropia și va vedea că sticla aia e de nespart. Că în interior nu se vede pentru că sticla e murdară. Nimeni nu mai știe dacă jegul e pe interior sau exterior. Pare că ar fi de peste tot. Important e că nu atinge nimeni sticla. Și așa pare să fie cel mai bine. Pentru că atunci când ai permis cuiva să șteargă un pic sticla, ai spart-o tu din interior și l-ai tras de mână și l-ai obligat să stea acolo cu tine, în vidul ăla pe care nu știi să-l umpli singură.

Iluzia că cineva ar fi acolo cu tine ți-a devenit confortabilă. Ar putea fi oameni reali sau imaginari. Mai bine imaginari. Că ăia reali au și ei nevoi și preferințe. Și vin si ei cu acvariile lor. Al tău o fi atât de mare și gol încât pare că ar intra toată planeta cu tot cu cuști și vid și jeg. Măcar așa îți umpli și tu lipsa aia de univers. Lipsa aia de viață. Că până când ai pus tu mâna pe a trăi, viața a durut.

A durut permanent. Atât de mult din exterior, încât s-a transferat în interior. Ca un vierme într-un măr. Și adevărul e că viața e inconfortabilă. Și apropierea e inconfortabilă. Dar alegi mereu să te protejezi, în loc să permiți să se apropie. În loc să apreciezi că cineva șterge naibii jegul ăla și vrea să te vadă așa cum ești. Cum să lași să vadă? Ce să vadă? Nici tu nu vrei să te uiți la tine... Că parcă nu-i nimic. Te întrebi de ce ar fi cineva curios de ac
est nimic.

Și știi că nimicul ăsta ți-a fost dat. Că nu ai nicio vină că nu ai fost hrănită. Dar parcă te-ai întoarce în secolul douăzeci și ai schimba ceva în omenire, numai să faci cumva să schimbi ceva. Nici nu știi exact ce. Au fost prea multe care au lipsit. Nu poți să obligi pe nimeni să te hrănească.

Și ai vrea să mulțumești, să ceri iertare, să ierți, să accepți disconfortul și incertitudinea din afară. Pentru că cei care se apropie, o fac așa cum pot și o fac din iubire. Dar e prea mult jeg din interior. E stranie iubirea, că lipsește în interiorul acvariului. E străină, e ciudată, poate părea rea. Parcă ai vrea să te protejezi de ea. Și parcă o recunoști în acelaști timp... că ai tu ceva din tine, independent de ce a fost cândva afară. Care o recunoaște și o vrea. Și vrea să o primească și să o ofere.

Dar când iubirea nu e așa cum ai fost tu învațată să fie te rănește. Și iubirea e diferită zi de zi, de la om la om. Și nu știi să trăiești cu asta. Și alegi să-i pierzi pe cei care încearcă. Să-i pierzi dinainte de a-i avea. Ca să nu doară mai tare ceva ce doare deja. E mai confortabil golul, decât ceva frumos ce aduce cu sine riscul unei dureri. Poate trebuie să pierzi tot, până spargi de tot sticla și înveți să trăiești cu inima.

Doar că sticla a fost spartă. Omul a fost real. Nu mai e. Ochiul de geam a rămas. Pe unde poți să privești în afară, în real. Ai de ales. Ori reconstruiești sticla, ori o spargi de tot. Și înveți să trăiești cu inima.

eu și alții

Nu pot să-i simt pe alții cu o mână amorțită.

Când nu te simți pe tine, atingerile reale nu se oglindesc în tine. O parte din corp ce nu se simte pe sine nu poate simți nimic din afară. Se poate prăbuși durerea peste și nu se simte. Se poate întâmpla bucuria și nu se simte. Nu îl poți simți pe un altul când tu nu te simți pe tine.

Când întinzi spre cer o creangă fără frunze, nu mai primești nimic de la soare. Nu ai cu ce. Pentru că nu ți-ai crescut frunze. Sau nu te-a udat nimeni. Căci nu ai frunze, fără rădăcini.

Și poți să stai ca un ciot înfipt în pământ, spunând că asta ești tu. Că nu poți fi altfel. Că soarele nu există, că ploile nu te hrănesc, că oamenii trec degeaba pe lângă tine, că ceilalți frați copaci te-au lăsat în urmă, că ei cresc și se hrănesc și sunt acolo, dar nu îi simți.

Nu îl simți pe un altul când nu te simți pe tine.
Nu poți să atingi un altul cu un membru paralizat.

Și totuși nu ești mort. Mai ai și părți vii. Poate nu ai frunze, poate rădăcinile sunt stricate. Dar există. Sunt amorțite, dar supraviețuiesc. O privire spre soare, spre apă, spre ne-singurătate ar putea să hrănească, să dezghețe... Doar o privire.

O privire. O acceptare. O recunoștință.

Un gând că nu ești degeaba. Un gând că dacă ești, înseamnă că trebuie să fii. Că poți să iei. Și ai voie să iei... o rază de soare, o gură de apă, un pic de iubire și poate o atingere.

O secundă... cât o viață. 

De ce n-aș pune mâna pe mine?

Și mi-am lăsat teama să-mi depășească pământurile, să-mi usuce florile pe care le-am crescut cu grijă din semințe otrăvite, să-mi sece fântânile de unde îmi beau apa, când în juru-mi nu sunt ape, decât ploi.

A ajuns la prăpastie. Și am avut de ales: să o las să se scurgă în negru odată cu mințile mele, ori să o trag înapoi. Și am stat cu ea. Am lăsat-o să mă privească. Am crezut că o să mă mănânce, că o să sară pe mine și o să mă sufoce, că o să doară din nou. Cât să mai doară când în lumea mea totul amorțise, fără viață?

Am stat, am stat cu privirea în pământul scorțos, crăpat și nemișcat, așteptând să mă îngenuncheze. Adia un vânt prăfos, înecăcios. Aș fi urlat la ea să mă omoare odată, să nu mai simt nimic din tot ce nu se simte, să mă salveze prin moarte din viața fără de viață. Am ridicat ușor capul și în loc de monstrul ce mă așteptam să fie... eram eu.

M-am ridicat să mă privesc în ochi, din ochii mei. Între cei patru ochi se crease o oglindă infinită. Iar între spațiile dintre oglinzi... era durere. Am pus mâna pe mine, am atins oglinzile și durerile, temerile și disperările. Și nu ardeau. Dar se simțeau calde, căci erau din mine, erau ale mele.

Toate pământurile mele se uscaseră căci eu îmi rupsesem rădăcinile din teama de durere. Căci frica vine din durere. Dezrădăcinările vin din frica de durere. Și așa se moare fără să mori... Așa se trăiește o viață fără de viață. Așa se trăiește... fără tine. Din teama de tine. Din teama de propria durere. Din teama de ceva ce se află în tine. Lumea devine un loc pustiu când nu te privești direct în față.

Oglindirea e izbitoare, dar nicio realitate alternativă nu doare mai tare ca atunci când singur îți iei pământul de sub picioare, îți tai aripile și creanga pe care stai, îți rupi rădăcinile dintr-un pământ neprimitor si rece.

Monștrii din oameni sunt monștrii din noi. Pe care nu avem curajul să-i privim în față. Să-i privim până se demască și ne șoptesc cald că de fapt ăștia suntem noi. Că oriunde te uiți, ești tu. Și că de fapt nu e un monstru pe nicăieri. E doar o durere la care am devenit surzi și orbi. Prin care am mers crezând că asta e lumea, când de fapt e lumea din noi.

De ce n-aș pune mâna pe mine?

Garoafa

După toate garoafele înnegrite, colorate și recolorate, tu ai devenit singura mea garoafă. Și te-am lăsat să te vestejești, te-am lăsat să înflorești, te-am lăsat să te închizi, dar nu am vrut niciodată să te rup din pământul tău. Ți-am lăsat pământul, oricum ar fi fost, să fie uscat, reavăn sau nisipos. Am încercat să te ud, am vrut să smulg buruienile, cu grijă, să nu te smulg pe tine.

Am căutat să te întâlnesc în grădina ta.

Mi-am urmat cuminte inima

Pe drumul care duce în grădina ta... 

Și te-am privit... din spatele sticlei mele prăfuite, noroioase de atâtea ploi. Câteodată am șters-o... special să te văd mai bine. Să te privesc cum exiști doar în grădina ta. Așa te-am iubit, fără să te smulg. Am vrut să îți las rădăcinile.

Și aici te iubesc mai mult... din casa mea. Te iubesc din spatele sticlei, te iubesc de la distanță, te iubesc pentru că ești și pentru că ai devenit singura garoafă din grădina mea.

Dar grădinile noastre nu se întâlnesc, iar furtunile au închis ferestrele casei mele.

Și am ales să te iubesc...

doar cu gândul că o floare trăiește mai bine în pământul ei

doar cu gândul că te-am mângâiat, fără să te rup

doar cu gândul că acum ești o culoare, un miros, o textură

doar cu gândul, trăind cu iluzia celei mai frumoase garoafe care-mi colorează grădina cu pământ fertil și fără alte flori.

eu a ta și ea a mea

Eram mereu cu un spațiu gol între noi, prin care auzeam vântul șuierând, spunând incert că nici el nu știe cum va fi. Că important ar fi să îl lăsăm să fie, să trăim cu el între noi, fără să ne pregătim. Și parcă l-am lăsat din când în când și îl simțeam cum ne lua din spate și ne apropia. Tot el, cel ce era distanța.

Dar
dinspre tine am simțit un viscol, pe care nu l-am văzut venind. A aruncat cu crengi, trandifiri morți și spinii lor vii. Toate s-au înfipt în mine și m-am inflamat. Am încercat să le scot cu grijă, așa cum numai eu știu să mă port cu mine, fiindcă tu n-ai știut nicicând.

Și te vedeam plângând printre furtuni, nesigur de cine ești și ce faci. Conștient doar de ce-mi faci. Și mă făceam mică, mică de tot, pierzându-mă în încercarea de a mă vedea și de a te vedea.

Aveam carnea fragedă brăzdată de spini veninoși, lovită de crengi, uscată de furtună. Încercam să mă vindec și să te văd și pe tine, să fiu acolo în timp ce scoți din carnea ta tot ce doare, fiindcă tu erai mai mort decât mine. Vedeai cu ochii minții ce îți faci, dar nu simțeai. Ar fi durut prea tare.

Era furtună între noi și noi eram într-o altă furtună mai mare.

Deși spuneai mereu că furtuna e furia ta, ea era între noi
iar noi rămâneam mereu
un pic mai despărțiți
un pic mai răniți.

Fiindcă nu era furie,
ci durere.

O durere grea, neconsumată. Durerea ta care a devenit prin vântul de la început
durerea mea.