Noi - schimbare

Când în ochii lor pluteşte şi domneşte atât de mult dezmăţ, atâta nebunie, atâta poftă şi dorinţă de viaţă, tinereţe, aventură, erotism... atunci mi se împleticesc mintea cu sufletul şi încearcă să descopere motivul pentru care ochii bătrâni, înecaţi de vechi şi străini de nou, judecă şi chinuie tinereţea celorlalţi. Poate eu am capul prea strâmt, acoperit de prea multe bucle roşcate, şi nu digeră niciuna dintre aceste idei nefondate, însă nu pricep ura pe care cei trecuţi prin viaţă o aruncă asupra celor ce habar nu au cu ce se mănâncă. Ce-i nou nu va fi niciodată ca ce-i vechi, poate nici la fel de bun, dar va fi întotdeauna altfel. Nu e nevoie de critică şi război pentru asta. Schimbarea este importantă. Integrându-mă în grupul tineresc, ţin să arunc cu vise, căci visele noastre nu sunt aceleaşi cu cele ale bunicilor noştri, dar sunt ale noastre şi sunt frumoase.

Lorelei

Iubea.

Fâlfâierea unui steag imens plutea deasupra sufletului învins.

Tot ce, ştiut, se învechise, trăit, devenea nou. Inima-şi trimetea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări trimişi de un împârat spre toate hotarele.

Trufia de-a iubi, de-a te şti vast, acoperit de uralele mulţimilor din tine.

În tine ca un cer de august în ploaia lui de stele.

Secundele nu mai erau treptele de pivniţă sau de pod ale timpului, ci terasele lui, tipsiile imensităţii lui oferite.

Cuvinte nu mai sunt

Nu e trist cum îţi înghiţi nodurile, cum îţi plânge plânsul în miezul gâtului fiindcă-i locul prea stramt pentru... atâta durere?

Lună în doi

Când noaptea opalină-mi acoperă fereastra, iar lumina ce coboară-n raze fine îmi străpunge pielea, aș vrea să știi că ele-s ale lunii și că-mi doresc din adâncul izvorului meu ca tu să ajungi odată cu ele la mine, pe pieptul meu, să mă îmbrățișezi cu inima, să-ți lipești sufletul de al meu și să mă ridici în ceruri, să-mi fii luceafăr. Acolo am să te conduc spre cel mai diamantin loc, spre cel mai fericit... spre luna! O să ne amestecăm acolo, o să ne îmbrăcăm fiecare cu dragostea celuilalt și o să uităm de cei lăsați în urmă.

Ne vom săruta pielea scăldată în lumină pură și ne va mirosi părul a ploaie stelară, a curat. Ne vom contorsiona în obrazul lunii, iar trupurile noastre se vor uni în urlete de plăcere. Fericirea iubirii noastre va face luna să lumineze singură, fără de ajutor solar, căci noi, de fapt, îi suntem miez, izvorul său etern de supravietuire, așa cum îmi ești tu viață.

Tu fericești!

Tu să nu fii ca soarele, tu să fii tu. Dacă ai avea ochi să vezi în mintea ta, ai ști că aparențele înșală și că gândurile nu au gustul așa de amar cum crezi; nu e chiar ceață.

Să arunci o privire și în ale tale urechi, ca să poți auzi mai bine ecourile lăuntrice. Să atingi cu buricele degetelor mirosinde a acuarele toate sentimentele acelea gri, să le dai culoare, să le conturezi noi aripi gata să reîncerce vechi zboruri cândva eșuate. Să strângi într-un coșuleț din ramuri de amintiri împletite toate visele-ți pierdute și să le adulmeci aromele fine, ușoare. Să sufli aer greu în nori pufoși, dur spintecați de curcubee ce le prinzi - brâu colorat - la talie, și apoi s-o iei nebun la goană prin lume.

Știi... la tine e cald și bine acum. Vremea rea a trecut. Așa că ar fi mai bine să strângi în pumnul tău alb luna, să o săruți și să o arunci spre soare. El o s-o facă să strălucească. El o s-o facă fericită. Să-ți faci inel din fire de păr bălai de bucurie și să mângâi puf frumos de păpădie. Să lași fluturi și stele să-ți gâdile palmele și să guști din miez dulceag de fantezie la fel cum dai viață culorilor și moarte timpului.

Ce frumoasă ți-e fața cea curată înmuiată în lacrimi vii de fericire atunci când calci cu privirea atât de multe câmpii îmbibate-n inocență, când simți junghiuri în coaste căci plămânii ți se umflă de atâta aer colorat, când strănuți imaginație și tușești praf stelar.

Adori să pășești în pași de vals pe apele curate ale râurilor susurânde, să ajungi în pat ploios de trandafiri și să adormi pe note înalte de pian. Să dormi somn lin și apoi să te trezești și să te scazli în băi calde de lumină, să te ștergi pe trup cu frunze albe de satin și să-ți lași aripi de cașmir să-ți crească liber, fastuos.

Îți place tare mult să lași zâmbete să ți se scurgă printre degete, să te apleci, sa le iei iarăși în mainile-ți trandafirii, să le prinzi c-o ață de sufletul tău mare și să le lași să zboare până sus, în ceruri înalte, să le privești o vreme, după care să tai ața și să le lași să-ți cadă pe față, să se poticnească acolo și să nu mai plece. 

Desenezi dungi groase de argint pe foițe aurii, apoi le arunci pe drumuri dantelate și cârpești rochițe pentru lumi noi, dezlănțuite. Îți creezi sateliți înflorați de melodie și construiești ziduri înalte de cărămizi însorite. Sădești în creier creț amintiri și culegi culturi bogate de vise atunci când privești prin geamul murdar de trecut și vezi c-afară-i viitor.

Apoi te urci grăbit pe scari nemuritoare și apuci strâns fructe reci de culori calde pe care le crăpi în dinți mari și puternici și înghiți miez moale de soare proaspăt. Îți pătezi timpanele cu note muzicale și corzile vocale cu versuri de Nirvana: I’m so happy, `cause today I found my friends, they’re in my head.(Sunt atât de fericit, pentru că astăzi mi-am găsit prietenii, ei sunt în capul meu.)

Dai foc cu doar o scânteie ploii vii ce se răsfrânge asupra ochilor tăi curgânzi de chemare.  Desprinzi imagini din fiecare strop de bucurie și pictezi miracole pe fiecare lacrimă de fericire. Îți faci cercei din flori de cerneală și scrii cu gânduri surde de pământ. Apoi pui scorțișoară-n vânt și coși nasturi siropoși pe draperii de dragoste freatică și gata!

Știi...tu ai o pasiune... îți spânzuri cuvinte amare de buze curgânde de miere, le îndulcești și le dai altora pe urmă. Tu fericești!

Invitaţie la vals

"La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit în cale şi mi-ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neînţeleasă, pe care nu o vedem, dar o simţim cum pluteşte deasupra capetelor, ne reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. Această forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au înregistrat porunca înaintea ta. Când şi tu vei primi-o, nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi."

Vremea curăţeniei

Trânti feliile de pâine uscată pe masa de lemn cândva grea, acum putredă. Nu îi înţelegea constituţia, felul in care ea fusese construită şi de către cine. Cine şi-ar dori să îşi amestece mâinile în aluatul rece şi gelatinos, să creeze forma aceea lunguiaţă şi uşor bombată în lateral, ce îţi pune imaginaţia la încercare? Întregul tablou îi schitţa în minte felurite gînduri mizerioase, cu referire la meseria pe care şi-ar alege-o ea, ca şi persoană aptă de nimic.

Aceasta era ziua de după furtuna sentimentală dinlăuntrul ei, ce o dusese la o epuizare sufletească, ce putea fi asemuită unui blestem secular. Concluzionându-şi trecutul şi fericirea ireală şi irealizabilă, scrijoli întreaga masă cu un briceag ruginit, apărut de nicăieri. Aşa-şi vărsa ea frustrarea, în tăişuri aspre şi dureroase.

După lungi şi grele încercări de a distruge suprafaţa diformă a mesei, o dungă groasă de lumină năvăli peste chipu-i încercănat. O margine pală de soare îi schiţa un zâmbet plin de milă cu scopul de a-i şterge oboseala şi tristeţea de pe faţă. Atunci, pesimist gândi ea că nici măcar obrazul rotund al lunii nu ar mai trezi partea activă a inactivităţii ei. Apoi, soarele... el ce să facă?

Se ridică tăcută de la masă - victimă tristă, chinuită de chinurile ei groaznice - şi porni agale către uşa semi-deschisă, când deodată observă că rămăseseră câteva firmituri uscate între masă şi scaun. Apucă cu mâna mătura, înecată într-o imprecizie tipică ei, şi le strânse cu grijă de acolo, ca măcar bucătăria să fie curată.

Ce ne spunem când nu ne vorbim

"N-ai să poți niciodată să mă ucizi în tine, nu asta e libertatea pe care o cauți."

O străină.

Ramuri grele de lumină se zbăteau cu disperare să ajungă la buclele ei aurii, ce creau valuri largi în vârtejul adierilor ușoare de vară. La întâlnirea lor, acestea explodau în mii de nuanțe solare, urmând ca apoi să se dispersese înapoi, în mediul în care s-au năascut. Umbrele deloc închise își formau drum lung către cele mai luminoase locuri, astfel dând naștere la pante bruște, aspre de contrast.

Totul naturii făcea salturi aproape imposibile numai să se izbească de făptura ei. Ea era viața ce ștergea moartea. Ea era misterul, era întunericul luminos. Era sihastrul din dedesubturile putrezite. Era normalul ce ieșea la iveală în zilele ciudate. Ea era banalul ce se metamorfoza în special la moartea totului ce părea veșnic. Trata frumosul naturii cu spatele, în timp ce mintea-i prindea o gravitate de neînchipuit, plină de regrete. Tot ce o hrănea spiritual, o lăsa flămândă pe dinafară. Medicamentul din miezul naturii ce fierbea de durere și chin, numai s-o guste, o vindeca pe interior și-i omora aspectul călduros al fizicului.

Pielea-i albă, pătată de bronz murdar de soarele de țară stătea întinsă pe brațele-i scurte, cu cărniță moale, ce duceau povara unor degete care-și plângeau de milă pe foaia de un alb imaculat în bătaia luminii aurii. Fața diamantină cu tente rotunjite îi era înrămată de bucle largi șatene, aurii, roșcate.  Bolta frunții mate îngrijea doi ochi nehotărâți, în privința culorii lor. În josul lor leneveau riduri slabe de expresie ce îngrădeau pernuțe dulci sub gene sărate. Toate duceau spre un punct comun și centrar al chipului: un nas rotund cu nări meticulos săpate. Mai jos clocoteau doua diforme buze vișinii, străpunse de dinți colțuroși la fiecare zâmbet.

În ziua în care am văzut-o purta o cămașă largă în carouri bleumarin și roșii, ce vegheau o pereche de bluejeans adânciți în niște încălțări cenușii. Hainele formau un contrast puternic, aproape dureros cu trăsăturile ei micuțe.

În acea zi ochii-i erau curgânzi de chemare și pe frunte îi șiroiau sudori pline de regret, căci, îmi spusese ea, cu chiu cu vai, era un câmp de luptă ascuns în ea. Un vulcan ce erupea la fiecare dezechilibru al ei, un cutremur ce pornise cu mult timp în urmă și n-are de gând să se mai oprească, ci doar a face pauze otrăvitor de scurte.

Lorelei

 

"Cunoşti o femeie, o vezi, o auzi, constandând o serie de calităţi şi defecte, distrat şi în treacăt, sau atent şi cu dinadins, te deprinzi să rămâi "tu" în prezenţa ei, adică spectator mai mult sau mai puţin atras de spectacolul feminităţii ei, o critici mintal, o apreciezi uneori şi o accepţi treptat, aflând cum e frumoasă, cum e deşteaptă sau mediocră, având surprize agreabile şi dezamăgiri supărătoare, până când într-o zi simţi că mai presus de aprecierea ta, femeia aceea a devenit un fel de secret intim, pe care abea-l ştii numai tu. Bătaia de inimă pe care ţi-o dă acest secret te face să respiri adânc propriul tău suflet, în care au apărut arome mai misterioase decât cele aduse de sevele pământului. Întinzi braţele spre primăvara lor. Iubeşti. Şi femeia mult cunoscută îţi apare nouă, din clipa în care ai întâlnit-o. Te miri că n-ai văzut de atunci ceea ce abea descoperi într-o evidenţă edenică. E o mirare intensă ca geiul, oricât ar fi de plat ceea ce-i urmează. Secunda acestei mirări hrăneşte cu luceferi pe poeţi şi cu cea mai virulentă toxină pe oamenii obişnuiţi."

Bătrâneţe

Mă privea cu ochi grei, de o culoare nehotărâtă. În crengile de lumină vie de care se izbeau, aceştia căpătau nuanţe azurii, de mare crudă, iar la lovirea bruscă de umbre hoaţe, dansau dungi căprii sau de verdeaţă. Corzile vocale îşi pierdeau vivacitatea, fiind aspru ştrangulate de cuvintele ale căror înţeles era unul singur. La sfârşitul fiecărei propoziţii, vocea îi palea, se pierdea, ca într-o călătorie prin timp, ca un ecou apăsat de goliciune. Pielea îmbătrânită, bătută de soare - înnegrită în unele locuri şi încinsă în obraji purta riduri largi la bărbie şi la marginea ochilor neserioşi, înlacrimati, diformi, pierduţi...

Chipul său fusese natură. Timpul l-a umanizat. 

Mecanica inimii

"-Aș avea nevoie de un manual care să mă învețe cum să îmblânzesc o scânteie! Îi mărturisesc lui Melies.

-Bine că nu de un tratat de alchimie absolută... Of, măi, băiete, scânteiele nu se îmblânzesc. Crezi că ai trăi liniștit cu o scânteie într-o cușcă? Ar arde și te-ar face și pe tine scrum, n-ai putea nici măcar să te apropii de zăbrele!

-Dar eu n-am de gând să o închid într-o cușcă! Aș vrea numai să-i dau mai multă încredere în ea.

-Asta da, alchimie absolută!

-Cum să-ți explic? Tânjeam după o dragoste mare ca dealul Arthur’s Seat și acum m-am pomenit cu un lanț de munți care îmi crește direct sub oase.

-Păi, este o șansă extraordinară! Știi cât de puțini oameni au norocul ăsta?

-Poate că ai dreptate, dar acum că i-am simțit gustul, nu-mi mai iese nimic din minte. Și când ea se închide în sine, mă simt tare neputincios.

-Bucură-te cât poți de momentele acestea neprețuite! Și eu am cunoscut o scânteie, vorbesc din experiență, fetele astea sunt ca vremea la munte: total imprevizibile! Chiar dacă domnișoara Acacia te va iubi, nu vei putea pune niciodată mâna pe ea!"

Nesentiment.

După ce trupurile li se dezlipiseră ca jumătăţile de crudă piersică - abia nascută din floarea pură - ce-şi închide ochii străini de lumina orbitoare a soarelui arzător, el rămase împrăştiat pe asternuturile fierbinți de un alb etern, privind la trupul gol, luminos şi încins al femeii ai cărei pieli proaspete lenevea pe ea perfect întinsă, ca cearşafurile curate şi apretate, cu grijă aşezate pe suprafaţa fină a saltelei. Păşi cu vârfurile picioarelor subţiri pe podeaua scârţâindă, scriind cu urme peste ea, până la fereastra cu geamuri înceţoşate, udate de pasiune. După ce desprinse partea mobilă a ferestrei, de cea fixă, dezbrăcată se întorsese la el, într-o rotire bruscă şi curioasă, hotărâtă trântindu-i în faţă întrebarea: "Tu mă iubeşti?".

Privind în oceanul ochilor ei secat de stropul de părere de rău a pierderii fecioriei, el amuţi. Tăcerea lui aspră îi descătuşă lacrimile femeii cu care făcuse dragoste cu câteva momente în urmă. Cu o mişcare însoţită de un oftat, îndreptă capul spre uşa băii, făcu câţiva paşi într-acolo, intră şi închise uşa în urma sa. Fără nicio ezitare îşi umpluse energic chiuveta cu apă, îşi scufundă mâna stângă, apucă cu cea dreaptă o lamă de ras cu care îşi scrijeli pielea albă de pe braţul opus până apa se înroşise de sange şi durere. Apoi alunecă lin pe suprafaţa umedă a gresiei de culoare pală, atingând cu întreg corpul răcoarea acesteia. Sângele i se prelingea prin crăpăturile pielii şi a tuturor materialelor din încăpere odata cu ţipetele sale mute de dezamăgire şi greşeală.

În lung timp ajunsese şi el acolo, mai întâi pudic şi cu teamă deschizând uşa, apoi cu lacrimi în ochi apropiindu-se de trupul ei inert şi nevinovat. În ochii săi întredeschişi, oarecum încordaţi, nu regăsi nimic din sentimentele ştiute anterior, decât ură... citise în ochiul său mort scârbă de sine şi nimic mai mult. O apucă de după cap, i-l ridică un pic, alunecând printre degetele-i însângerate buclele profirii şi şopti cu moarte-n suflet: "De ce i-am furat inocenţa?"