marți, 11 septembrie 2012

O străină.

Ramuri grele de lumină se zbăteau cu disperare să ajungă la buclele ei aurii, ce creau valuri largi în vârtejul adierilor ușoare de vară. La întâlnirea lor, acestea explodau în mii de nuanțe solare, urmând ca apoi să se dispersese înapoi, în mediul în care s-au năascut. Umbrele deloc închise își formau drum lung către cele mai luminoase locuri, astfel dând naștere la pante bruște, aspre de contrast.

Totul naturii făcea salturi aproape imposibile numai să se izbească de făptura ei. Ea era viața ce ștergea moartea. Ea era misterul, era întunericul luminos. Era sihastrul din dedesubturile putrezite. Era normalul ce ieșea la iveală în zilele ciudate. Ea era banalul ce se metamorfoza în special la moartea totului ce părea veșnic. Trata frumosul naturii cu spatele, în timp ce mintea-i prindea o gravitate de neînchipuit, plină de regrete. Tot ce o hrănea spiritual, o lăsa flămândă pe dinafară. Medicamentul din miezul naturii ce fierbea de durere și chin, numai s-o guste, o vindeca pe interior și-i omora aspectul călduros al fizicului.

Pielea-i albă, pătată de bronz murdar de soarele de țară stătea întinsă pe brațele-i scurte, cu cărniță moale, ce duceau povara unor degete care-și plângeau de milă pe foaia de un alb imaculat în bătaia luminii aurii. Fața diamantină cu tente rotunjite îi era înrămată de bucle largi șatene, aurii, roșcate.  Bolta frunții mate îngrijea doi ochi nehotărâți, în privința culorii lor. În josul lor leneveau riduri slabe de expresie ce îngrădeau pernuțe dulci sub gene sărate. Toate duceau spre un punct comun și centrar al chipului: un nas rotund cu nări meticulos săpate. Mai jos clocoteau doua diforme buze vișinii, străpunse de dinți colțuroși la fiecare zâmbet.

În ziua în care am văzut-o purta o cămașă largă în carouri bleumarin și roșii, ce vegheau o pereche de bluejeans adânciți în niște încălțări cenușii. Hainele formau un contrast puternic, aproape dureros cu trăsăturile ei micuțe.

În acea zi ochii-i erau curgânzi de chemare și pe frunte îi șiroiau sudori pline de regret, căci, îmi spusese ea, cu chiu cu vai, era un câmp de luptă ascuns în ea. Un vulcan ce erupea la fiecare dezechilibru al ei, un cutremur ce pornise cu mult timp în urmă și n-are de gând să se mai oprească, ci doar a face pauze otrăvitor de scurte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu