Mă privea cu ochi grei, de o culoare nehotărâtă. În crengile de lumină vie de care se izbeau, aceştia căpătau nuanţe azurii, de mare crudă, iar la lovirea bruscă de umbre hoaţe, dansau dungi căprii sau de verdeaţă. Corzile vocale îşi pierdeau vivacitatea, fiind aspru ştrangulate de cuvintele ale căror înţeles era unul singur. La sfârşitul fiecărei propoziţii, vocea îi palea, se pierdea, ca într-o călătorie prin timp, ca un ecou apăsat de goliciune. Pielea îmbătrânită, bătută de soare - înnegrită în unele locuri şi încinsă în obraji purta riduri largi la bărbie şi la marginea ochilor neserioşi, înlacrimati, diformi, pierduţi...
Chipul său fusese natură. Timpul l-a umanizat.
Sa fim umani inseamna sa imbatranim, sa ne uratim, si in cele din urma sa murim. Sa fim natura inseamna sa fim nemuritori in frumusetea noastra si admirati zi de zi necondionat. Dar oare e mai bine sa fim goi si insensibili precum un copac, decat sa purtam saruturi si zambete pe fata, caci ridurile si uzarea de la acestea vin?...
RăspundețiȘtergereNatura din chipul sau era tineretea. Odata cu umanizarea acesteia, imbatranea. Incepand sa simta loviturile vietii ea nu mai era natura, fericire, era doar un om...
RăspundețiȘtergere