Vremea curăţeniei

Trânti feliile de pâine uscată pe masa de lemn cândva grea, acum putredă. Nu îi înţelegea constituţia, felul in care ea fusese construită şi de către cine. Cine şi-ar dori să îşi amestece mâinile în aluatul rece şi gelatinos, să creeze forma aceea lunguiaţă şi uşor bombată în lateral, ce îţi pune imaginaţia la încercare? Întregul tablou îi schitţa în minte felurite gînduri mizerioase, cu referire la meseria pe care şi-ar alege-o ea, ca şi persoană aptă de nimic.

Aceasta era ziua de după furtuna sentimentală dinlăuntrul ei, ce o dusese la o epuizare sufletească, ce putea fi asemuită unui blestem secular. Concluzionându-şi trecutul şi fericirea ireală şi irealizabilă, scrijoli întreaga masă cu un briceag ruginit, apărut de nicăieri. Aşa-şi vărsa ea frustrarea, în tăişuri aspre şi dureroase.

După lungi şi grele încercări de a distruge suprafaţa diformă a mesei, o dungă groasă de lumină năvăli peste chipu-i încercănat. O margine pală de soare îi schiţa un zâmbet plin de milă cu scopul de a-i şterge oboseala şi tristeţea de pe faţă. Atunci, pesimist gândi ea că nici măcar obrazul rotund al lunii nu ar mai trezi partea activă a inactivităţii ei. Apoi, soarele... el ce să facă?

Se ridică tăcută de la masă - victimă tristă, chinuită de chinurile ei groaznice - şi porni agale către uşa semi-deschisă, când deodată observă că rămăseseră câteva firmituri uscate între masă şi scaun. Apucă cu mâna mătura, înecată într-o imprecizie tipică ei, şi le strânse cu grijă de acolo, ca măcar bucătăria să fie curată.