Boala.

Privirile îi fusesera smulse de irascibilitatea întunericului de afară. Se perindau dungi murdare de alb într-un negru nesfârșit. Tot jocul acesta de două nuanțe inamice îi viola retina și îi ducea creierul la epuizare, transformându-i culoarea obrajilor supți într-o paloare bolnavă, infectă, de nedorit. Tot frigul din întunericul de afară nu îi era nici măcar bucăți de răcoare pe piele, fiindcă toată imaginea lenevea 'ascunsă' în spatele unui geam murdar, încadrat perfect într-o margine de lemn vechi, ce împreună formau o fereastră largă și singur. Dacă s-ar fi putut deschide măcar un pic, ar fi putut atinge cu degetele-i fierbinți, albe, negrul de afară, să simtă frigul ce-ar fi putut trezi-o la realitate. Să se deschidă și mintea ei odată cu fereastra. Îi era imposibil, căci de fiecare dată când atingea geamul greu, pictat cu flori de gheață, pielea neteda i se lipea pentru o fracțiune de secundă, zdrobită fiind de necunoscutul temperaturii joase. Aceasta îi aducea aminte de copilărie, de momentele în care fura dulceață din borcanul din sticlă groasă al bunicii, și grabită fiind, nu apuca decât să se ascundă sub masă, urmând ca mâinile să se lipească de orice se atingeau. Dar asta se petrecea acum mult timp, când singura problemă ar fi fost să prindă mingea la jocurile interminabile cu multitudinea de prieteni lipsiți de griji, la fel ca ea. Vremurile acestea erau demult apuse, căci ele accentuându-se, crescând timpurile și vârstele odată cu el, toate prinseseră contur de amintiri, întrepătrându-se cu planuri trecute, devenind parte din ele, căci prezentul nu însemna acum decat o singuratate veșnică in fața unei ferestre efemere, ce veghea un peisaj amarnic.

Închise ochii grei, se ridică de pe pervazul geamului povestitor, își dezlegă cordonul ce îi incingea talia la mijloc ca un lanț de foc, lăsă halatul de satin dulce sa îi cadă de pe umerii rotunzi și se lăsă pierdută în cearșaful patului ce părea totuși să fie singurul ce îi oferea o îmbrățișare caldă, atunci cand avea cea mai mare nevoie. Lăsă noaptea să-i cada peste corp, ca și halatul, cu o gravitate dureroasă, în timp ce lumina lunii străbatea cerul tot, spărgând in mod imaginar transparența sticlei, astfel ajungând peste pleoapele ei opace si solide.

Dimineață, se ridică de pe pervaz cu o blândețe neobișnuit de feminină, așeză cu grijă ceșcuța cu flori azurii din care-și sorbise cafeaua amară cu atâta poftă de dulce, după care își limpezi corpul cu apă calduță, într-o cantitate mică. Reveni la geam. Peisajul îi oferea două clădiri vechi, cu zidurile crăpate, acoperișuri sparte, mărginite de un cer plin de o infinitate gri. Rămasese cu privirea ațintită într-un loc pe care nici ea nu știa cum să-l numească, nereprezentând nimic, astfel încât gandurile sale profirii începusera a-i încețoșa mintea și a-i crea imagini, iluzii și cuvinte ireale. Realiză că sentimentele sale din noapte erau mereu niste exagerări, că noaptea predispune la așa ceva, iar dimineața ajută la negarea lor, căci lumina clarifică, limpezește mintea și sufletul, la fel ca apa corpul. Apoi își zdruncină un pic capul, buclele alunecând ușor peste chipul obosit. Îsi trase pe ea hainele de culori pale, după care facu niște pași repezi si neîndemanatici spre ușă, ieșind și trântind-o. 

Mediul de afară transforma totul într-o explozie vie de oameni dispersați ce risipeau și despărțeau mâinile împreunate ale artei cu natura. Ei erau bombe atomice de gânduri ce se detonau la fiecare pocnitură ce răsărea la atingerile lor între ei. Ea își grăbea pașii printre creaturile ce se diferențiau prin tot ce reprezenta aspectul lor fizic, prin acțiunea lor de plutire pe străzile pierdute, identice însă în gandirea lor infectă, potrivite și aproape perfecte pentru o analiză aspră, așa cum meritau. În ciuda cancerului pe care oamenii i-l inspirau, ea nu dorea decat sa poată lua câte o bucățică din tumorile lor, să le adâncească în ea și să se inspire, să devină om. Căci în mintea ei, să fii om, însemna să fii bolnav.