Focul stelelor îmi va îmbătrâni creaţia şi mă va fuma-n neştire. M-am topit în întunericul nopţii, iar ele au crezut că le aparţin.

          Stăteai prăfuit de timp în colţul nebuniei tale şi gândeai a toamnă, tu, solitarul cel tomnatic. Te chinuiai să-ţi strângi osemintele din universul meu, îngenuncheai la marginea lacrimilor mele pentru a-ţi strânge ultimele cioburi de suflet. Ai ales, în final, să-ţi materializezi fiinţa prin frunze de cupru, coajă dură de copac bătrân şi iarbă alintată de razele soarelui de primăvară.
         Şi uite că e primăvară... şi tu tot în toamnă rătăceşti, îţi acoperi pleoapele cu pământ umed de pădure. Plângi atât de multe lacrimi în sicriul plin de vise seculare, trăind imaginar o viaţă imposibilă cu mine... când tu de fapt te-afunzi în crâmpeie dure de trecut şi ţii secrete ţipătoare în timpane. Ai uitat că ţi-am lăsat pe tâmplă o picătură de speranţă, dar pe care tu ai uscat-o, încurajat fiind de raţionalul meu. Ţi-am păstrat o bucăţică de fericire, ca un acrobat fascinat de necunoscut.
         Ai devenit ca un pictor orb atunci când ai aflat de mine. Ai cunoscut arta din mine şi ai transformat-o-n poezie. Ai făcut un cuib din începuturile noastre... şi tu mă aştepţi. Acolo mă aştepţi... pentru totdeauna. Ai să laşi smintirea ta la o parte şi-ai să rătăceşti pe toate drumurile, doar pentru a-mi prinde libertatea, pentru a fi eu a ta. Ai să vrei să formezi un cerc din sfârşitul pe care intenţionat îl vei face al nostru, înconjurat de fire de început.
       Obişnuiam şi eu să mă pierd în zilele dureroase de vară, în ploile grele de toamnă şi în ninsorile albastre de iarnă, până mă simţeam inundată de primăvară, ca de o apă volburoasă, ca o veche amintire de vară. Plutea paradoxul în simţirile mele şi îmi amineam viitorul ce acum mi-e trecut... cum ţi-am aruncat o ancoră, cum tu ai prins-o... şi nu te mai desprinzi de mine.

Sper să-ţi faci în final coroană din gânduri vinovate, să-ţi sângereze ea prin păr. Iar inima mea se va umfla în irisul tău până ochii ţi se vor îneca în lacrimi. Atât de sadică-mi e mintea când se scurge tăcerea ta în ea. Apoi ea devenită o distanţare fără limite, un şirag de emoţii goale şi un zâmbet primăvăratic, o să-ţi şoptească cu un gust amar că ai pierdut ce ai fi putut să ai o viaţă întreagă. Ai să rămâi cu o dungă de praf stelar pe gene, o bucăţică acră de ceva pe limbă, un miros de mure coapte alintându-ţi nările... şi o singurătate pe vecie.

Căci eu am putere pentru viu şi pentru mort, pentru mine şi pentru tine, pentru noi şi pentru ei, existent să fie.

Şi jur că soarele era rece. Nici ploaia nu era mai caldă. Se amestecau... şi era durere. Mă apăsa pe latura mea iraţională amalgamul de soare şi ploi, căci la un moment dat au devenit una şi aceeaşi pentru mine. Era frig şi razele soarelui mă îngheţau, ploile mă amorţeau, fiecare dungă de fericire mă durea şi fiecare umbră, fiecare nor, mă zgâria.Pe sfera mea emoţională se prelingeau picături de negru, mă doream cenuşă. Să nu mai renasc vreodată din ea. Mă împărţeam în două medii ce nu erau ale mele, şi nici eu a lor. Mă simţeam ca o cărămidă nouă pusă greşit pe un zid bătrân. Dar totuşi nu eram atât de nouă, căci îmi simţeam gândurile vechi de-o sută de ani, deşi ştiam că nu am trăit atâta... nici măcar jumatate, nici măcar un sfert. Nu trăisem niciodată nimic întreg. Niciodată. Mă simţeam ca un pisoi pierdut noaptea pe străzi, mă simţeam gri, mă simţeam pierdută pe drumuri risipite, strâmtorată de propriile-mi gânduri fără sfârşit. Mă simţeam ne-eu... şi astăzi sunt la fel.

Mi se dizolvă aripile când lipsa dragostei tale se năpusteşte asupra fiinţei mele pline de tine, cu o comoditate nebănuită vreodată de adâncurile mele. Nu gândesc pentru mine, gândesc pentru noi, privesc din mine şi din tine, mai mult pentru tine, mai mult în avantajul tău. Te iert, căci în mine plutesc imagini ireale, dar posibile, cum că tu ai pleca vreodată. Şi aş vrea să faci asta, de dragul dramei, de dragul scenelor ce-mi completează filmul, de dragul ieşirii din banal, dar nu de dragul tău. Tu eşti mai mult decât necesităţile mele, decât dorinţele mele. Nu pleca... Singura mea dorinţă e să te am, nu ca şi posesie, dar să te am tu avându-mă pe mine. Apartenenţa mea la tine, să dea viaţa apartenenţei tale la mine. Dar acesta este preţul vieţii dăruite ţie, o singurătate veşnică şi o dragoste primită în final, atunci când e prea târziu...

Am văzut cum lumina se prindea uşor de clădirile înalte, cum se lipea, cum îşi găsea locul aşa cum nu fac eu niciodată. Aş fi vrut să mă ia de mână, să ne pierdem împreună în mediul citadin, să privesc întregul joc al oamenilor ce se perindă în neştire pe străzile nebune ca ei. Ea ar fi omorât întunericul din mine pe care îl simt atât de greşit în sufletul meu... dar a plecat, urmând ca mâine să îmi facă cu ochiul de-acolo, de sus, unde nu voi ajunge eu niciodată. Am să tânjesc după tine...

Te rog să nu uiţi vreodată cum am înşirat eu lacrimi pe pereţii casei în care tu n-ai putut să dormi o noapte.

Îmi înec întregul viitor în temeri nefondate, în gânduri ce apar înainte de vreme și-i urlă-n urechi inimii "STOP!". Când paradoxul mi se scufundă-n creier și-mi jură că nici el nu mai poate, simt cum reînvie câmpul de luptă ce se ascunde în valurile mele emoționale, iraționale. Și aș renunța la ele toate, la jumătatea asta din mine. Aș încerca să o sinucid, dar nu știu dacă aș putea și dacă doar aș opri hrănirea ei prin lipsa artei, ele continuând să mănânce realul din mine. Mă doare irealul, mă doare nicăieriul în care mă înec, mă doare, mă doare, mă dori tu, mă doare lipsa ta, mă doare prezența ta, căci știu că urmează ca plecarea ta să sape în mine un dor ce doare, ce doare așa cum doare lacrima pentru tot și toate. Nu știu cât a mai rămas din tot, cât are să mai urmeze, știu doar că tu... trebuie sa fii cu mine.

Ia-mi griul de pe faţă, negrul din gânduri, albastrul din adâncul sufletului, ia-mă toată si poartă-mă în pieptul tău... pentru totdeauna.

Ajunsesem în locul ce-mi veghease, cândva, gândurile suicidale, acolo unde se confruntă oamenii lipsiţi de frumos, oamenii inspizi, bătuţi de viaţă şi prostie. Acolo nu mai era aglomerat ca în alte dăţi, însă, mintea mea era aglomerată ca în alte dăţi. Ştii, nici măcar acum străveziul gândurilor mele nu dă voie tuturor razelor de soare să pătrunda în cuibul meu emoţional. Nu ştiu cine se joacă cu obsesiile mele, sau dacă tu faci asta, dar cert e că atunci când am pătruns în închsioarea aceea plină de scaune... eu m-am lipit de unul. Am stat la geam şi pe măsură ce se mişca lumea, nu eu, am simţit cum soarele îmi alinta părul, aşa cum sărutul tău mătăsos îmi alină durerea din mijlocul frunţii. Încercam să-mi imaginez cum existai tu fizic lângă mine. Aşa cum prezenţa ta persistă în mod constant în sufletul meu, aşa cum fiinţa ta planează mereu in jurul meu, aşa aş fi vrut să îmi săruţi tu pielea uscată a mâinii mele sătulă de lacrimi de râs şi de plâns. Trăirea mea, entitatea mea de care eu nu mă pot desprinde, te rog să mă bântui la nesfârşit... eu te aştept.

Ţi-ai aşternut braţele în jurul fiinţei mici, ca pentru totdeauna. Ai fi vrut să se lipească, sa fie încrustate pe pielea ei moale, să-ţi lăcrimeze sufletul într-al ei. Un aer încărcat de suferinţi, de praf, smoală, gânduri negre... tu l-ai lăsat să se desprindă de tine, îndreptându-se spre ea. Acel val aproape o destructurase, o spulberase şi o convertise în stare gazoasă, însă ea fusese puternică... pentru tine. A rezistat şi a lăsat să treacă totul prin ea, rămânând în spatele ei un fum dens, care mai apoi s-a transformat în cenuşă, amestecată mai tarziu cu pământul ud de-atâta ploaie.

Cum să-ţi cânt, ori cum să-ţi scriu toată durerea? Tot ţipătul lăuntric la plesnirea sărutului tău de pielea mea? Mă ustură mă mănâncă şi mă doare, mă urlă... căci ştiu că locul lui nu e acolo, nesincer el fiind. Îi simt raţionalul şi realul. Eu sunt ireală.

Are să-mi zvâcnească acest gri în tâmple şi pe frunte până la transformarea sa în alb... sau negru. Cenuşiul nu este echilibru, ci lipsa lui. Şi numai tu poţi să-l iei, să-l strângi în pumn până se transformă în cenusă şi moare, apoi să mă umpli de alb... sau negru. Să mă iei de mână, să fii cald, nu fierbinte pentru mine. Să păşim prin timp împreună. Căci eu ştiu mai bine decât toţi cât te minţi şi cât mă minţi şi cât de puţine cunoşti, cât de multe ai să cunoşti în lipsa mea. Cât am să-ţi lipsesc, cât ai să mă iubeşti...
Alb... sau negru.