Şi jur că soarele era rece. Nici ploaia nu era mai caldă. Se amestecau... şi era durere. Mă apăsa pe latura mea iraţională amalgamul de soare şi ploi, căci la un moment dat au devenit una şi aceeaşi pentru mine. Era frig şi razele soarelui mă îngheţau, ploile mă amorţeau, fiecare dungă de fericire mă durea şi fiecare umbră, fiecare nor, mă zgâria.Pe sfera mea emoţională se prelingeau picături de negru, mă doream cenuşă. Să nu mai renasc vreodată din ea. Mă împărţeam în două medii ce nu erau ale mele, şi nici eu a lor. Mă simţeam ca o cărămidă nouă pusă greşit pe un zid bătrân. Dar totuşi nu eram atât de nouă, căci îmi simţeam gândurile vechi de-o sută de ani, deşi ştiam că nu am trăit atâta... nici măcar jumatate, nici măcar un sfert. Nu trăisem niciodată nimic întreg. Niciodată. Mă simţeam ca un pisoi pierdut noaptea pe străzi, mă simţeam gri, mă simţeam pierdută pe drumuri risipite, strâmtorată de propriile-mi gânduri fără sfârşit. Mă simţeam ne-eu... şi astăzi sunt la fel.