Ajunsesem în locul ce-mi veghease, cândva, gândurile suicidale, acolo unde se confruntă oamenii lipsiţi de frumos, oamenii inspizi, bătuţi de viaţă şi prostie. Acolo nu mai era aglomerat ca în alte dăţi, însă, mintea mea era aglomerată ca în alte dăţi. Ştii, nici măcar acum străveziul gândurilor mele nu dă voie tuturor razelor de soare să pătrunda în cuibul meu emoţional. Nu ştiu cine se joacă cu obsesiile mele, sau dacă tu faci asta, dar cert e că atunci când am pătruns în închsioarea aceea plină de scaune... eu m-am lipit de unul. Am stat la geam şi pe măsură ce se mişca lumea, nu eu, am simţit cum soarele îmi alinta părul, aşa cum sărutul tău mătăsos îmi alină durerea din mijlocul frunţii. Încercam să-mi imaginez cum existai tu fizic lângă mine. Aşa cum prezenţa ta persistă în mod constant în sufletul meu, aşa cum fiinţa ta planează mereu in jurul meu, aşa aş fi vrut să îmi săruţi tu pielea uscată a mâinii mele sătulă de lacrimi de râs şi de plâns. Trăirea mea, entitatea mea de care eu nu mă pot desprinde, te rog să mă bântui la nesfârşit... eu te aştept.