Îmi înec întregul viitor în temeri nefondate, în gânduri ce apar înainte de vreme și-i urlă-n urechi inimii "STOP!". Când paradoxul mi se scufundă-n creier și-mi jură că nici el nu mai poate, simt cum reînvie câmpul de luptă ce se ascunde în valurile mele emoționale, iraționale. Și aș renunța la ele toate, la jumătatea asta din mine. Aș încerca să o sinucid, dar nu știu dacă aș putea și dacă doar aș opri hrănirea ei prin lipsa artei, ele continuând să mănânce realul din mine. Mă doare irealul, mă doare nicăieriul în care mă înec, mă doare, mă doare, mă dori tu, mă doare lipsa ta, mă doare prezența ta, căci știu că urmează ca plecarea ta să sape în mine un dor ce doare, ce doare așa cum doare lacrima pentru tot și toate. Nu știu cât a mai rămas din tot, cât are să mai urmeze, știu doar că tu... trebuie sa fii cu mine.