Stăteai prăfuit de timp în colţul nebuniei tale şi gândeai a toamnă, tu, solitarul cel tomnatic. Te chinuiai să-ţi strângi osemintele din universul meu, îngenuncheai la marginea lacrimilor mele pentru a-ţi strânge ultimele cioburi de suflet. Ai ales, în final, să-ţi materializezi fiinţa prin frunze de cupru, coajă dură de copac bătrân şi iarbă alintată de razele soarelui de primăvară.
         Şi uite că e primăvară... şi tu tot în toamnă rătăceşti, îţi acoperi pleoapele cu pământ umed de pădure. Plângi atât de multe lacrimi în sicriul plin de vise seculare, trăind imaginar o viaţă imposibilă cu mine... când tu de fapt te-afunzi în crâmpeie dure de trecut şi ţii secrete ţipătoare în timpane. Ai uitat că ţi-am lăsat pe tâmplă o picătură de speranţă, dar pe care tu ai uscat-o, încurajat fiind de raţionalul meu. Ţi-am păstrat o bucăţică de fericire, ca un acrobat fascinat de necunoscut.
         Ai devenit ca un pictor orb atunci când ai aflat de mine. Ai cunoscut arta din mine şi ai transformat-o-n poezie. Ai făcut un cuib din începuturile noastre... şi tu mă aştepţi. Acolo mă aştepţi... pentru totdeauna. Ai să laşi smintirea ta la o parte şi-ai să rătăceşti pe toate drumurile, doar pentru a-mi prinde libertatea, pentru a fi eu a ta. Ai să vrei să formezi un cerc din sfârşitul pe care intenţionat îl vei face al nostru, înconjurat de fire de început.
       Obişnuiam şi eu să mă pierd în zilele dureroase de vară, în ploile grele de toamnă şi în ninsorile albastre de iarnă, până mă simţeam inundată de primăvară, ca de o apă volburoasă, ca o veche amintire de vară. Plutea paradoxul în simţirile mele şi îmi amineam viitorul ce acum mi-e trecut... cum ţi-am aruncat o ancoră, cum tu ai prins-o... şi nu te mai desprinzi de mine.