Am văzut cum lumina se prindea uşor de clădirile înalte, cum se lipea, cum îşi găsea locul aşa cum nu fac eu niciodată. Aş fi vrut să mă ia de mână, să ne pierdem împreună în mediul citadin, să privesc întregul joc al oamenilor ce se perindă în neştire pe străzile nebune ca ei. Ea ar fi omorât întunericul din mine pe care îl simt atât de greşit în sufletul meu... dar a plecat, urmând ca mâine să îmi facă cu ochiul de-acolo, de sus, unde nu voi ajunge eu niciodată. Am să tânjesc după tine...