Sper să-ţi faci în final coroană din gânduri vinovate, să-ţi sângereze ea prin păr. Iar inima mea se va umfla în irisul tău până ochii ţi se vor îneca în lacrimi. Atât de sadică-mi e mintea când se scurge tăcerea ta în ea. Apoi ea devenită o distanţare fără limite, un şirag de emoţii goale şi un zâmbet primăvăratic, o să-ţi şoptească cu un gust amar că ai pierdut ce ai fi putut să ai o viaţă întreagă. Ai să rămâi cu o dungă de praf stelar pe gene, o bucăţică acră de ceva pe limbă, un miros de mure coapte alintându-ţi nările... şi o singurătate pe vecie.