De parcă toata pielea mea s-a transformat în rouă şi mi-a inundat inima, eu simţind-o încarcată de lacrimi. Iar tu ai venit ca un nou înveliş de piele şi nu laşi să mai plouă peste mine. Când nu eşti tu, pe a mea carne vie se scurg picăturile sărate ale mării din mulţimea omenească... şi mă doare.

Te-am pupat sub piele şi-am plecat. După cinci minute am realizat că n-aş putea vreodată să te părăsesc, pentru ca eşti o piatră-n venele mele. Te simt şi îmi provoci orgasm emoţional. Oricât aş încerca vreodată să te omor, te-as omorî în mine, te-aş îneca în sângele din venele mele, dar ai reînvia, fiindcă amintirea ta va fi vie în spiritul meu pentru totdeauna, iar sângele meu te va învia. Am nevoie de tine, de sexul pe care îl faci tu cu inima mea. Am nevoie de transpiraţia sufletelor noastre care se împiedică unul în celălalt, fiindcă nu se lasă vreodată să plece şi aleg să facă dragoste, să ajungă la plăcerea infinită, care la un moment dat se transformă şi capătă formă finită, ele sfârşind cu climaxul sufletesc.

Mi s-a amestecat irisul ochilor cu căpruii tăi pentru totdeauna, iar porii noştrii s-au îmbrăţişat, transformându-ne în chec. Cuptorul nostru este lumea. Ne coace, ne prajim în exterior, ni se desprinde coaja, dar în interior, noi tot împreună lenevim. În jur e totul trecător, dar noi suntem nemuritori. Tot ce se ofileşte în jur, ne învaţă că ne avem. Tu mă ai, iar eu te am. Nicio posesie, doar dragoste...

Nu vreau să trăiesc pe marginea niciunei personalităţi ale mele. Vreau să fiu uitată-ntr-una dintre ele şi să aparţin unei singure lumi din mine. Să mă lipsesc de nevoia constată a unei alte persoane care să mascheze urâtul oricărui mediu în care mă aflu şi căruia nu îi aparţin niciodată.
Atunci când sunt cu altcineva, ziua mea se transformă în noapte, astfel încât mi se arată doar frumosul. Singurătatea e goliciune interioară şi exterioară. Vreau să mă umplu de oameni, dar atât cât le dau eu voie. Nu vreau să mă înec cu ei, s-ar putea să-mi rămână în gât.
Nu vreau să mă înec în ei.

Din spatele timpului, mi-ai zâmbit tu. Te-ai desprins de tot realul şi mi-ai intrat în lume. Mi-ai anihilat-o, pentru ca tu să devii universul meu. Mi-ai lipit pe chip şi suflet idealul meu de frumuseţe şi m-ai lăsat să aflu că sunt frumoasă, că ochii mei sunt notele tale muzicale preferate, că buzele mele sunt însiropate în compot de dragoste şi că pielea îmi miroase a mare. Nu mă laşi să fumez tutun, pentru că ştii că îmi e de-ajuns un singur viciu, îmi e de-ajuns să te fumez pe tine. Şi am uitat să-ţi spun că ador cum te topeşti în mine, cum aluneci pas cu pas, apoi brusc, în tot corpul meu... şi mă inunzi.

Când ţi-am atins genele cu buzele am simţit o dulceaţă mai puternică decât cea a gurii tale. Era dulcele sincerităţii, al inocenţei ce nu avea nimic de-a face cu pasiunile sexuale. Era puritatea cu care te-ai născut şi care îţi va înfăşura ochii în prezenţa sa, cu care mă va bântui pe mine o veşnicie. A născut în mine tristeţea faptului că mie îmi lipseşte aşa ceva, şi pe undeva încă mă doare. Dar ştiu că undeva prin genele mele lipsite de farmecul pe care îl au ale tale, se află praful dependenţei mele de tine, obsesia mea pentru noi doi. Ne vom lipi genele pentru totdeauna.

Te-ai oprit la rădăcina coloanei mele vertebrale şi ţi-ai anunţat prezenţa vie cu un clinchet. După o bucată de vreme, ai împrăştiat în toată acea zonă un praf de nu ştiu ce, care încă stăruie în mine. S-a transformat într-un lichid ce mi se scurge lin prin piciorul stâng, iar acum râde şi în şoldul drept. N-am să te gonesc de-acolo, nu ştiu cum să fac asta. Tot ce iau să te distrug, distruge altă parte din mine, dar nimic din tine. Acolo unde exişti tu ar trebui să rup din mine, să arunc în aer partea mea de fiinţă împânzită de tine, căci tu, durere, eşti cu mine.

N-am să explodez vreodată. Am să stau mereu închistată, tensionată, limitată, aparent liberă, pentru că în capul meu se află un nod de gânduri pe care numai eu am puterea să il dezleg, dar singură. Nu am să risc asta, nu ştiu cât aş suporta singurătatea. Te prefer pe tine în schimbul nebuniei mele libertine.

N-am să pot vreodată să-ţi povestesc moartea, căci nu te pot privi din mine, ci doar din noi. Şi aş vrea să mă pot târî prin dungile de viaţă lăsate pe dealurile moarte ale minţii noastre, dar m-am înecat demult în lacrimi, care au secat şi m-au lăsat în vid. Nu îmi pot aminti când am fost bine, iar dacă am fost, m-am minţit şi te-am minţit. Dacă nu ar fi dependenţa de tine, de existenţa doi-ului pe care îl formăm şi pe care îl transformăm în unu, dacă nu ai fi tu cel ce acceptă prăbuşirea odată cu mine, aş pleca acasă... dar nu am acasă.

 

Fill your heart with smoke
And the first thing that you want
Will be the last thing you ever need

"Cand aveam 3 ani am intrebat-o pe mama de ce exista pauzele dintre bataile inimii. Si mama mi-a raspuns; pentru ca intr-o zi, cineva, sa vina si sa le umple" C.S.

Mi-a căzut atunci imensitatea nopţii peste pleoape şi a plesnit apoi în mii de stele ce-au cotrobăit în capul meu până au dat de gol. Mi-au umblat prin gânduri şi s-au transformat în neuroni, numai să gasească un loc liber în capul meu... şi apoi au ieşit prin ochi, sub formă de lacrimi. La început îmi stăteau sub iris câte doua-trei stele şi oamenii mă întrebau de ce am stele-n ochi. Dupa ce le-am plans, m-au întrebat de ce plâng. Acum când m-am uscat, m-au întrebat de ce am pielea aspră, de ce atunci când mă sărută eu sunt sărată. Le-am răspuns că nu ştiu... sau poate mintea-mi joacă feste şi se scufundă-n mine placebo-uri grele şi obositoare.

Narcis

Nişte gânduri care în mod normal m-ar putea transpune într-un personaj mai matur al personalităţii mele şi m-ar face un om mai imatur, mai responsabil, mai bine informat. Un om care ştie ce vrea, cunoaşte riscurile, dar totuşi şi le asumă. Şi ştiu că ştiu, dar se "atât de bat cap în cap" încât la un moment dat nu reuşesc decât să transform tot răul şi binele care mă aşteaptă cu braţele deschise, într-un rău total. Şi crede-mă că aş prefera să nu mai ştiu toate astea (care mă fac să cred că de fapt nu ştiu nimic)şi în mod disperat las orgoliul la o parte în favoarea unui optimism prostesc, ambiţie, siguranţă de sine şi de a mă lipsi de fuga de trecut, viitor şi prezent. Pentru că eu ţin sa precizez că sunt atât de goală, încât am atât de mult timp încât nici măcar nu îmi aparţine... şi nici eu lui. Sunt vie, dar goală. Sunt a naibii de vie, iar eu sunt pasiunea mea, sunt muza mea şi sunt o narcisistă.

... dar spusele astea nici început nu au, căci sunt fără de sfârşit. Lenevesc în faţa ochilor tăi zgribuliţi ca un câine la soare. Ele nu se lasă nici măcar intimidate şi nici prăjite de adâncul gropiţelor tale din obrajii rotunzi c-ai lunii. Ele nu, dar eu da. Căci sunt plină de-atâtea gânduri obsesive ce-mi digeră creierul şi-l amestecă cu o imagine ireală a sufletului meu rătăcit prin fantoma frunzelor îngălbenite timpuriu.