... dar spusele astea nici început nu au, căci sunt fără de sfârşit. Lenevesc în faţa ochilor tăi zgribuliţi ca un câine la soare. Ele nu se lasă nici măcar intimidate şi nici prăjite de adâncul gropiţelor tale din obrajii rotunzi c-ai lunii. Ele nu, dar eu da. Căci sunt plină de-atâtea gânduri obsesive ce-mi digeră creierul şi-l amestecă cu o imagine ireală a sufletului meu rătăcit prin fantoma frunzelor îngălbenite timpuriu.