Mi-a căzut atunci imensitatea nopţii peste pleoape şi a plesnit apoi în mii de stele ce-au cotrobăit în capul meu până au dat de gol. Mi-au umblat prin gânduri şi s-au transformat în neuroni, numai să gasească un loc liber în capul meu... şi apoi au ieşit prin ochi, sub formă de lacrimi. La început îmi stăteau sub iris câte doua-trei stele şi oamenii mă întrebau de ce am stele-n ochi. Dupa ce le-am plans, m-au întrebat de ce plâng. Acum când m-am uscat, m-au întrebat de ce am pielea aspră, de ce atunci când mă sărută eu sunt sărată. Le-am răspuns că nu ştiu... sau poate mintea-mi joacă feste şi se scufundă-n mine placebo-uri grele şi obositoare.