N-am să pot vreodată să-ţi povestesc moartea, căci nu te pot privi din mine, ci doar din noi. Şi aş vrea să mă pot târî prin dungile de viaţă lăsate pe dealurile moarte ale minţii noastre, dar m-am înecat demult în lacrimi, care au secat şi m-au lăsat în vid. Nu îmi pot aminti când am fost bine, iar dacă am fost, m-am minţit şi te-am minţit. Dacă nu ar fi dependenţa de tine, de existenţa doi-ului pe care îl formăm şi pe care îl transformăm în unu, dacă nu ai fi tu cel ce acceptă prăbuşirea odată cu mine, aş pleca acasă... dar nu am acasă.