Pentru noi

Fii sigur că până la sfârşit am să te iert. Şi am să te iert de mii şi mii de ori, căci eu îţi dau indicii, ajung să-ţi vorbesc aşa de clar cum nimanui nu i-am mai vorbit, îţi spun să faci invers spuselor mele, iar tu faci pe dos. Oricum, în final tu ai să ştii ca nimeni nu a mai trăit pentru tine aşa cum am facut-o şi continui s-o fac eu! Tu nu ai înţelegere pentru tristeţea ce înfloreşte în corpul sufletului meu atunci când nu-ţi simt respiraţia într-a mea. Tu nu crezi în copilăreala mea de la capătul întâlnirilor noastre, fiindcă pare anormala în fiinţa mea de şaisprezece ani, dar ţin să-ţi spun just că ea e sinceră, e sinceră ca mine. Nu vreau să-mi iei suferinţa, nevoia necondiţionată şi obsesia mea nebuna de tine ca pe-un alint al meu, ca pe-un joc des întâlnit, ca pe ceva banal - că tot am sentimente speciale pentru ce-i special - ci să înţelegi că aşa-mi exprim eu nu pleca-ul, că eu am murit cândva şi am reînviat pentru tine, eu respir prin tine.

Să nu ma laşi când îţi spun să mă laşi. Eu exist opus regulilor naturii, ştii bine. Nu fi ca mine, doar comportă-te cu mine ca pentru mine.

Buze acre.

Cum crezi că aș putea să-mi storc ochii de privirile amare pe care ți le trimit ca pe scrisorile cu mesaje simple, pline de viețuiri trecute, când tu îmi intri sub piele ca un vierme ce rămâne încarnat, lincezind în suferința noastră?

Mă întreb câte-mi mai poți lua, și ce mai pot avea când nu mai am nimic din tine. Nu știu cum simt că te pierd, când niciodată nu te-am avut. Pe când tu socotești că nu mă poți pierde, că vie ori moartă eu sunt lângă tine. Dar tu, tu m-ai cunoscut moartă, mergând prin neguri, de câte ori mai pot muri? De câte ori mă mai ucizi? Cum crezi tu că surâsul meu îți va fi aripi până vei învăța să zbori, când el însuși e ireal?

Te privesc de dupa dealurile arse de timp și contemplez la contemplarea ta rece ce ți se scurge pe buzele-ți  acre.

Cezara

 Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îti spune că te iubeste. O femeie frumoasă si tânară, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu... tu esti atât de mândru, stii a privi atât de rece...Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea -iubite ! De ce sa mai îmbrac amorul cu valul rusinii... când te iubesc, când as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi într-un colt al casei în care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat: dar cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvânt, ca as tacea privindu-te, daca m-ai iubi si tu pe mine. stiu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este... Ce se petrece în acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu... numai eu. si stii tu cum ma cheama?

Cezara

.....................................

Ieronim către Cezara

Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, îti multamesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit, ma face sa fiu în stare de-a-mi jertfi viata pentru tine. Îti sarut mâna pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te înseli când crezi ca amorul tau de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire si fericirea ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este împrejurarea care te face adorabila. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume în care tu cauti si speri a gasi ce nu-i în ea ― fericirea. Tu zici sa te iubesc. Daca te-as putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar daca suspin, daca doresc... n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri... ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea în musinoiul pamântului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte în piept, pe care le îmbraca cu lumina lunii si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe care le aseamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa, sau nu?

Priveste-ti-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei care le raspund prin ochiri voluptoase si miscându-si buzele ― vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteste viata omenirii... Mâncare si reproducere, reproducere si mâncare!... si eu sa cad în rolul lor?... Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur când îti vei descoperi sânul... sânul care mâini va fi un cadavru, si care dupa fiinta sa este si astazi? Sa ma frizez ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru... cine o si mai spune pentru ce? Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapâneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca în scântei, decât sa animez cu el o simtire pe care o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mângâie în simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait: eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vietii este egoismul si haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când ma sui pe o piatra nalta, îmi pare ca în cretii mantalei aruncate peste umar am încremenit si am devenit o statua de bronz, pe lânga care trece o lume ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea... Lasa-ma în mândria si raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer ― rece si luminoasa! ― s-atunci ochii mei s-or uita etern la tine! 

(Mihai Eminescu)

Galoșii mei cei noi

Ai reușit să mă descoși fir cu fir, să mă desprinzi de pe suprafața realității ca pielea moartă din jurul unghiilor. Știi, pielea aia care se dă jos cu greu și rămâne în urma sa sânge profiriu, dar nu închegat, ca cel din restul corpului, ce tipul acela de sânge ce stă lichid, pur, fin... iar sub ele, durere, multă durere. Așa au rămas pașii mei pe praful plin de realitate atunci când am plecat în lumea aglomerată de entități fantastice, cu tine.
M-ai descălțat de trecut și mi-ai dăruit galoși noi, plini de viitor.
Îți mulțumesc.

Balet.

De ce ţi-e teamă?
Eşti copil pur, timid, viu, temător de viaţă.
Creează fără frică şi nu mai reflecta la ce nu te ajută. Tu cazi în fiecare zi şi ne tragi pe toţi după tine, doar pentru că ai ochii minţii închişi. Deschide-i şi aruncă raze de soare în tot ce te încojoară, fără generalizări crude. Fii spontană-n gesturi şi nu mai analiza în detaliu ce creează toţi cei pe care îi urăşti, doar din frica asta inexplicabilă. Ca să fiu ca tine, am să-ţi spun că noi toţi ne-am născut singuri şi singuri suntem, singuri murim. Ne avem doar pe noi înşine, ne formăm în mod incontrolabil în funcţie de mediul în care trăim. Dar, sincer, nu e cazul să mori zilnic gândindu-te la asta. Te judeci şi ne judeci, doar pentru că te-ai rătăcit şi nu te mai poţi găsi pe tine însăţi. O să te găsim noi, în cazul în care ai să cobori de pe piedestalul imaginar pe care te-ai aşezat, care e înalt, dar în mod inconştient tu îl crezi inexistent.
Am fost cu toţii în situaţii asemănătoare cu a ta, dar am lăsat teama nelămurită şi orgoliul infinit la o parte şi am ales să fim fericiţi. Nu contează să ştii cine eşti, contează să fii tu. Nu mai contează cum eşti, dacă le place altora, sau daca se încadrează în standardele tale, nu contează să fii bun, sau cel mai bun, contează să simţi totul în întregime, să nu mai controlezi nimic din cele sufleteşti, să zbori, să fii tu, cea fericită.
Nu mai alunga fericirea din viaţa ta.
De un semn avem nevoie pentru a te scoate din întunericul în care te-ai afundat. Doar dă-ne voie, atât te rugăm, pentru că NE PASĂ.

P.S. Nu timpul e problema. Tu ştii bine că... el slujeşte, dar nu există.

Ştim că nu-i prea frig pentru noi.

A venit deodată, curajos şi fără întrebări de pus, din respect măcar. I se citea în ochi tupeul, răutatea şi viclenia. A venit să mi te fure...

El înlătură căldura din organismul meu şi o împregnează în suflet. Mă face să mă simt plină, trează, crudă, sigură, frumoasă... completa. Dar, totuşi, creează un paradox nedivulgat prin simplul fapt că ia cea mai bună parte din mine, mi te ia pe tine. Te duce departe, te lasă acolo şi se întoarce la mine. 

Dacă el te fură din mrejele mele, atunci ce-i mai rămâne? 

Sunt ca şi moartă fără tine. Cu mine el n-are ce să facă. Eu fără tine nu exist. Tu eşti secunda mea eternă. Eşti viaţa mea veşnică. Te smulge de lângă mine, dar din inima mea n-o va face niciodată, fiindcă e toată a ta, acolo tu-mi eşti infinit. Dar fără tine în realitatea ce ne cufundă în povestea noastră magică, ea se veştejeşte, moare încet, încet. E fapt clar că din inima mea nu te va lua nimeni niciodată, dar îmi doresc ca dragostea noastră să fie completă, să ne avem în toate modurile posibile.

Am să renunţ la viaţa pe care el mi-o dăruieşte, în schimbul supravieţuirii tale, dar numai... hai să rezolvăm asta cumva! Nu vreau să-l las să te omoare, dar nu-l lăsa nici tu să te dezlege de mine...

El, frigul, o să plece, ştiu, dar viaţa pe care el mi-o oferă, nu compensează nici măcar pe jumătate moartea pe care mi-o înfinge-n suflet absenţa ta.

Frumoşii ani ai tinereţii...

Morţi vii.

În creierul creţ al vremii de afară s-au ascuns lacrimi sălbatice, gânduri moarte şi vieţi vii. Ne-am amestecat cu toţii în amintirile ei, iar ea ne-a cuprins cu braţele sale de frig şi ploaie. Noi ne-am îndrăgostit de ea, ea s-a indrăgostit de noi. Între noi creşte o milă reciprocă. Noi suntem fără de inimă, iar ea e fără de pereche, e singură. Noi suntem împreună, dar degeaba, daca nu ne iubim. Ea are iubire, dar nu are pe cine iubi. Se chinuie să ne atragă atenţia cu fiecare adiere de vânt, fiecare furtună, fiecare nor... dar noi nu putem crea. Noi suntem nişte morţi vii, în stare de... nimic.

Bury all your secrets in my skin
Come away with innocence, and leave me with my sins
The air around me still feels like a cage
And love is just a camouflage for what resembles rage again...

So if you love me, let me go.
And run away before I know.
My heart is just too dark to care.
I can't destroy what isn't there.
Deliver me into my fate -
If I'm alone I cannot hate
I don't deserve to have you...
My smile was taken long ago
If I can change I hope I never know

I still press your letters to my lips
And cherish them in parts of me that savor every kiss
I couldn't face a life without your light
But all of that was ripped apart...
when you refused to fight

So save your breath, I will not hear.
I think I made it very clear.
You couldn't hate enough to love.
Is that supposed to be enough?
I only wish you weren't my friend.
Then I could hurt you in the end.
I never claimed to be a saint...
My own was banished long ago
It took the death of hope to let you go

So break yourself against my stones
And spit your pity in my soul
You never needed any help
You sold me out to save yourself
And I won't listen to your shame
You ran away - you're all the same
Angels lie to keep control...
My love was punished long ago
If you still care, don't ever let me know
If you still care, don't ever let me know...

(Snuff - Slipknot)

Ură.

Ascultă-mi adâncurile şi nu cerceta prea mult. Doar analizează. Superficial valorificându-mi vorbele, tu n-ai să înţelegi, pentru că pare ilogic şi de-a dreptul femeiesc. Nu mă transforma în fum şi lasă-mă solidă, sau măcar tăvăleşte-ma în praful curb al minţii tale şi fă-mă lichid, căci la marginea sufletului meu leneveşte dragostea ce abia aşteaptă să intre acolo cu tine de mână. Eu n-am un motiv bine întemeiat, învelit în vorbe care să te cuprindă şi să te învârtă în lume centrale diferite, însă pot spune c-am trăt atâtea, ce mai rar pot fi exprimate în cuvinte. Nu-i greu pentru mine, ştii bine, dar dacă ţi-aş vorbi pe-ndelete, tot ce-ai întelege ar fi URĂ.

Un copac.

Când umezeala palmelor tale se izbeşte de pielea mea uscată simt cum contrastul dintre noi mai vorbeşte o dată şi îmi aminteşte cât de împreună suntem. Hai să mergem în cel mai fioros şi necunoscut loc şi o să-ţi demonstrez că mă simt ca acasă, căci sunt cu tine. Da, nu contează când şi unde sunt atâta timp cât te am aproape, pentru că tu eşti acasă. Sufletul meu se umple de sufletul tău şi devine plin. Niciodată nu dă pe-afară, mereu e la limită. Ştii şi tu la fel de bine că dacă ar fi prea mult, aş muri. Ochii mei nu pot fi morţi în preajma ta, şi e singurul lucru pe care nu îl înţelegi în întregime, pentru că îl simţi, dar nu îl vezi. Tu nu poţi vedea răcoarea din ochii mei, pentru că ea nu există atunci când sunt cu tine. Nu e deloc paradoxal, să ştii, pentru că dragostea mea o simţi, nu o vezi, dar e de ajuns, pentru că e prea minunat ca să nu mai crezi. Simţi că e reală, pentru că o simţi până în adâncul oaselor, pe când, moartea e prea "coşmarică", e prea de neînchipuit. Totuşi... nu vreau să o materializezi, pentru că doare. Lasă-mă doar pe mine să trec prin asta, tu nu eşti obligat s-o faci. Am nevoie să te ştiu aproape, dar destul de departe cât să nu te atingă. Vreau să ştiu că în final ai să fii acolo, pentru mine. La capăt de drum, tu să mă aştepţi cu viitorul într-o mână şi dragostea în cealaltă. Când mă vei strânge în braţe, să le laşi să se împregneze în pielea mea, acolo ele vor fi în siguranţă. Apoi să mergem la braţ prin viaţă, să fim ca două crengi puternice, cu coajă dură, naturală, răsărite din acelaşi trunchi de copac. Când ei vor pune mâna pe noi, vor simţi o individualitate, o unicitate de nebănuit, o scoarţă groasă de copac tânăr, dar plin de dragoste, inteligent şi deloc naiv. Să îi doară la sfârşit. Noi nu vom crede în mâinile alea frumoase şi reci... Noi vom fi un infinit împreună... tu şi cu mine.

Te rog frumos...

Când am căzut în mine, mi-am format goluri largi în inimă. Mi-am picat în suflet, m-am ridicat şi am rămas acolo. Ştii cum sunt eu acum? Eu exist în spiritul meu, eu sunt vie, dar am sentimente moarte. Nu mai sunt cadavru cu sentimente vii. E mai bine acum. Ştiu să simt, dar cât trebuie. Poate că pierd multe, luând totul cu măsură, şi nu ştiu să mă bucur în cele mai mari proporţii de tot ceea ce primesc, dar mi-e frică. E ca atunci când încerci să eviţi un loc anume doar pentru că ţi-a fost făcut rău în timp ce erai acolo. Aşa evit eu supradozele de sentimente, profunzimea şi intensitatea lor. Poate că nu simt iubirea la cele mai înalte cote, dar nu simt nici pierderea. E un slab caracter de indiferenţă, care te face să realizezi că am fost lovită crunt cândva. Tăria de acum mi-e semn. Eu port pe suflet cicatrici de putere.
De fapt, nu ştiu cât de "mai bine" e, dar încă sunt cu capul sus, de la ultima îngenunchiere pe care am încălcat-o, de la ultima plângere pe care ar mai fi trebuit s-o am şi n-am avut-o. Dacă mă iubeşti, te rog frumos să o faci cu tot cu aceşti pistrui de indiferenţă, pete de răutate şi gânduri de răzbunare ce se ascund în mine. Ele sunt parte din ceea ce sunt eu... Dacă nu, pătrunde în sufletul meu, caută-mă... Acolo m-am rătăcit.

Scuză-mă.

Şi crede-mă că încep cu "şi" pentru că povestea noastră niciodată nu a luat sfârşit, ci doar am încercat eu sa plec, să te las în mediul tău artificial, de plastic. Eu nu pot să uit şi cred că nici nu vreau s-o fac, căci tu calci fără să te uiţi pe triumful singurătăţii mele şi, sincer, simt că între noi stăruie o legătură mai strânsă decât cordonul ombilical dintre mama şi făt, atunci când el se află în pântecele ei. Îţi jur că nu pot să las nimic în urmă, iar prezenţa ta infinită mă urmăreşte chiar şi atunci când nu se află nimeni în jurul meu, căci tu eşti o entitate deosebită, eşti o altă fiinţă a mea, al doilea suflet al meu, un al tip de inimă. Îmi eşti atât de aproape încât cu orice persoană, oricât de lipită de mine ar fi, eu mă simt singură, eu nu mă simt eu, nu mă simt în largul meu, fiindcă lipiciul iubirii noastre s-a întărit între noi, iar sufletele noastre sunt siameze... şi cu toate că niciodată nu mă simt la nivelul tău, niciodată destul de bună, niciodată pentru tine, noi ştim ca suntem unul pentru celălalt, pentru că ne suntem completări reciproce, noi suntem suflete pereche. Tu ştii că simt, eu ştiu că simţi, dar nu vorbim... Ştii, cum spunea Shakespeare:"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia." Aşa suntem noi. Aşa cum, cu regret, ucizi  tot ce-am trăit şi trăim noi, calcă şi peste timiditatea şi poate comoditatea ta, şi te rog, fă ceva! Rezolvă tu asta! Fii tu bărbatul! Tu ştii că eu nu ştiu să am încredere, dar numai tu mă poţi învăţa să învăţ. Ştiu asta. Vom cunoaşte amândoi ce înseamnă să te dăruieşti, să nu trăieşti pentru tine, ci pentru cel te lângă tine...