Când umezeala palmelor tale se izbeşte de pielea mea uscată simt cum contrastul dintre noi mai vorbeşte o dată şi îmi aminteşte cât de împreună suntem. Hai să mergem în cel mai fioros şi necunoscut loc şi o să-ţi demonstrez că mă simt ca acasă, căci sunt cu tine. Da, nu contează când şi unde sunt atâta timp cât te am aproape, pentru că tu eşti acasă. Sufletul meu se umple de sufletul tău şi devine plin. Niciodată nu dă pe-afară, mereu e la limită. Ştii şi tu la fel de bine că dacă ar fi prea mult, aş muri. Ochii mei nu pot fi morţi în preajma ta, şi e singurul lucru pe care nu îl înţelegi în întregime, pentru că îl simţi, dar nu îl vezi. Tu nu poţi vedea răcoarea din ochii mei, pentru că ea nu există atunci când sunt cu tine. Nu e deloc paradoxal, să ştii, pentru că dragostea mea o simţi, nu o vezi, dar e de ajuns, pentru că e prea minunat ca să nu mai crezi. Simţi că e reală, pentru că o simţi până în adâncul oaselor, pe când, moartea e prea "coşmarică", e prea de neînchipuit. Totuşi... nu vreau să o materializezi, pentru că doare. Lasă-mă doar pe mine să trec prin asta, tu nu eşti obligat s-o faci. Am nevoie să te ştiu aproape, dar destul de departe cât să nu te atingă. Vreau să ştiu că în final ai să fii acolo, pentru mine. La capăt de drum, tu să mă aştepţi cu viitorul într-o mână şi dragostea în cealaltă. Când mă vei strânge în braţe, să le laşi să se împregneze în pielea mea, acolo ele vor fi în siguranţă. Apoi să mergem la braţ prin viaţă, să fim ca două crengi puternice, cu coajă dură, naturală, răsărite din acelaşi trunchi de copac. Când ei vor pune mâna pe noi, vor simţi o individualitate, o unicitate de nebănuit, o scoarţă groasă de copac tânăr, dar plin de dragoste, inteligent şi deloc naiv. Să îi doară la sfârşit. Noi nu vom crede în mâinile alea frumoase şi reci... Noi vom fi un infinit împreună... tu şi cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu