Când am căzut în mine, mi-am format goluri largi în inimă. Mi-am picat în suflet, m-am ridicat şi am rămas acolo. Ştii cum sunt eu acum? Eu exist în spiritul meu, eu sunt vie, dar am sentimente moarte. Nu mai sunt cadavru cu sentimente vii. E mai bine acum. Ştiu să simt, dar cât trebuie. Poate că pierd multe, luând totul cu măsură, şi nu ştiu să mă bucur în cele mai mari proporţii de tot ceea ce primesc, dar mi-e frică. E ca atunci când încerci să eviţi un loc anume doar pentru că ţi-a fost făcut rău în timp ce erai acolo. Aşa evit eu supradozele de sentimente, profunzimea şi intensitatea lor. Poate că nu simt iubirea la cele mai înalte cote, dar nu simt nici pierderea. E un slab caracter de indiferenţă, care te face să realizezi că am fost lovită crunt cândva. Tăria de acum mi-e semn. Eu port pe suflet cicatrici de putere.
De fapt, nu ştiu cât de "mai bine" e, dar încă sunt cu capul sus, de la ultima îngenunchiere pe care am încălcat-o, de la ultima plângere pe care ar mai fi trebuit s-o am şi n-am avut-o. Dacă mă iubeşti, te rog frumos să o faci cu tot cu aceşti pistrui de indiferenţă, pete de răutate şi gânduri de răzbunare ce se ascund în mine. Ele sunt parte din ceea ce sunt eu... Dacă nu, pătrunde în sufletul meu, caută-mă... Acolo m-am rătăcit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu