A venit deodată, curajos şi fără întrebări de pus, din respect măcar. I se citea în ochi tupeul, răutatea şi viclenia. A venit să mi te fure...
El înlătură căldura din organismul meu şi o împregnează în suflet. Mă face să mă simt plină, trează, crudă, sigură, frumoasă... completa. Dar, totuşi, creează un paradox nedivulgat prin simplul fapt că ia cea mai bună parte din mine, mi te ia pe tine. Te duce departe, te lasă acolo şi se întoarce la mine.
Dacă el te fură din mrejele mele, atunci ce-i mai rămâne?
Sunt ca şi moartă fără tine. Cu mine el n-are ce să facă. Eu fără tine nu exist. Tu eşti secunda mea eternă. Eşti viaţa mea veşnică. Te smulge de lângă mine, dar din inima mea n-o va face niciodată, fiindcă e toată a ta, acolo tu-mi eşti infinit. Dar fără tine în realitatea ce ne cufundă în povestea noastră magică, ea se veştejeşte, moare încet, încet. E fapt clar că din inima mea nu te va lua nimeni niciodată, dar îmi doresc ca dragostea noastră să fie completă, să ne avem în toate modurile posibile.
Am să renunţ la viaţa pe care el mi-o dăruieşte, în schimbul supravieţuirii tale, dar numai... hai să rezolvăm asta cumva! Nu vreau să-l las să te omoare, dar nu-l lăsa nici tu să te dezlege de mine...
El, frigul, o să plece, ştiu, dar viaţa pe care el mi-o oferă, nu compensează nici măcar pe jumătate moartea pe care mi-o înfinge-n suflet absenţa ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu