Cezara

 Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îti spune că te iubeste. O femeie frumoasă si tânară, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu... tu esti atât de mândru, stii a privi atât de rece...Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea -iubite ! De ce sa mai îmbrac amorul cu valul rusinii... când te iubesc, când as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi într-un colt al casei în care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat: dar cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvânt, ca as tacea privindu-te, daca m-ai iubi si tu pe mine. stiu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este... Ce se petrece în acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu... numai eu. si stii tu cum ma cheama?

Cezara

.....................................

Ieronim către Cezara

Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, îti multamesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit, ma face sa fiu în stare de-a-mi jertfi viata pentru tine. Îti sarut mâna pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te înseli când crezi ca amorul tau de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire si fericirea ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este împrejurarea care te face adorabila. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume în care tu cauti si speri a gasi ce nu-i în ea ― fericirea. Tu zici sa te iubesc. Daca te-as putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar daca suspin, daca doresc... n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri... ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea în musinoiul pamântului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte în piept, pe care le îmbraca cu lumina lunii si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe care le aseamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa, sau nu?

Priveste-ti-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei care le raspund prin ochiri voluptoase si miscându-si buzele ― vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteste viata omenirii... Mâncare si reproducere, reproducere si mâncare!... si eu sa cad în rolul lor?... Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur când îti vei descoperi sânul... sânul care mâini va fi un cadavru, si care dupa fiinta sa este si astazi? Sa ma frizez ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru... cine o si mai spune pentru ce? Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapâneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca în scântei, decât sa animez cu el o simtire pe care o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mângâie în simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait: eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vietii este egoismul si haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când ma sui pe o piatra nalta, îmi pare ca în cretii mantalei aruncate peste umar am încremenit si am devenit o statua de bronz, pe lânga care trece o lume ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea... Lasa-ma în mândria si raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer ― rece si luminoasa! ― s-atunci ochii mei s-or uita etern la tine! 

(Mihai Eminescu)