Cum crezi că aș putea să-mi storc ochii de privirile amare
pe care ți le trimit ca pe scrisorile cu mesaje simple, pline de viețuiri
trecute, când tu îmi intri sub piele ca un vierme ce rămâne încarnat, lincezind
în suferința noastră?
Mă întreb câte-mi mai poți lua, și ce mai pot avea când nu
mai am nimic din tine. Nu știu cum simt că te pierd, când niciodată nu te-am
avut. Pe când tu socotești că nu mă poți pierde, că vie ori moartă eu sunt
lângă tine. Dar tu, tu m-ai cunoscut moartă, mergând prin neguri, de câte ori
mai pot muri? De câte ori mă mai ucizi? Cum crezi tu că surâsul meu îți va fi
aripi până vei învăța să zbori, când el însuși e ireal?
Te privesc de dupa dealurile arse de timp și contemplez la
contemplarea ta rece ce ți se scurge pe buzele-ți acre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu