Scuză-mă.

Şi crede-mă că încep cu "şi" pentru că povestea noastră niciodată nu a luat sfârşit, ci doar am încercat eu sa plec, să te las în mediul tău artificial, de plastic. Eu nu pot să uit şi cred că nici nu vreau s-o fac, căci tu calci fără să te uiţi pe triumful singurătăţii mele şi, sincer, simt că între noi stăruie o legătură mai strânsă decât cordonul ombilical dintre mama şi făt, atunci când el se află în pântecele ei. Îţi jur că nu pot să las nimic în urmă, iar prezenţa ta infinită mă urmăreşte chiar şi atunci când nu se află nimeni în jurul meu, căci tu eşti o entitate deosebită, eşti o altă fiinţă a mea, al doilea suflet al meu, un al tip de inimă. Îmi eşti atât de aproape încât cu orice persoană, oricât de lipită de mine ar fi, eu mă simt singură, eu nu mă simt eu, nu mă simt în largul meu, fiindcă lipiciul iubirii noastre s-a întărit între noi, iar sufletele noastre sunt siameze... şi cu toate că niciodată nu mă simt la nivelul tău, niciodată destul de bună, niciodată pentru tine, noi ştim ca suntem unul pentru celălalt, pentru că ne suntem completări reciproce, noi suntem suflete pereche. Tu ştii că simt, eu ştiu că simţi, dar nu vorbim... Ştii, cum spunea Shakespeare:"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia." Aşa suntem noi. Aşa cum, cu regret, ucizi  tot ce-am trăit şi trăim noi, calcă şi peste timiditatea şi poate comoditatea ta, şi te rog, fă ceva! Rezolvă tu asta! Fii tu bărbatul! Tu ştii că eu nu ştiu să am încredere, dar numai tu mă poţi învăţa să învăţ. Ştiu asta. Vom cunoaşte amândoi ce înseamnă să te dăruieşti, să nu trăieşti pentru tine, ci pentru cel te lângă tine...