Să nu mă uiţi, dar să mă crezi...

     Când ai început să uiţi că te iubesc? Şi cine te-a minţit că am nevoie de mai mult?
     Exişti în mine de când m-am născut şi ştiu că am prins viaţă, ca să te aştept pe tine şaisprezece ani. Am existat până te-am întâlnit, fiindcă am ştiut că tu, tu eşti eu, partea din mine pe care am căutat-o ani de zile. Apoi am murit, fiindcă am ştiut că nu eşti al meu, iar eu te voiam, te voiam mai mult decât mă voiam pe mine.       Absenţa ta voită în interiorul meu a cauzat leziuni sufleteşti. Existai în mine în fiecare zi, iar în lună te găseam pe tine. Dar nu era pentru că ai vrut tu... Aveam echimoze pe suflet şi îmi colorai ochii în roşu zilnic, fiindcă existenţa ta a lăsat în mine o rană adâncă şi voiam să mă vrei, să poţi acoperi rana, să mă vindeci. Voiam să mă vrei, să poţi să mă completezi, să nu mai duc lipsa a ceea ce nu am avut niciodată. Dar nu mă înţelege greşit... asta e ceea ce simţeam pentru mine. Pentru tine... eu ştiam că ai nevoie de mine, dar tu nu aveai habar. Ştiam că prezenţa mea în viaţa ta absentă îţi va aduce trăiri adevărate. Am ştiut... am ştiut că eu te voi învăţa să trăieşti.
      Te-am căutat în alţii. Te-am căutat în fiecare obiect, în fiecare lacrimă, în fiecare pumn din perete. Nu te găseam nicăieri... Doar luna îmi mai spunea că exişti, doar acolo leneveau visurile mele cu tine. Acolo explodam noi de plăcere, în obrazul opalin al lunii. Îmi puneam miliarde de întrebări pe zi... de ce nu vii? De ce suntem la fel, dar nu împreuna? Ce ai tu ce-mi lipseşte mie atât de mult? Era o nebuloasă în mintea mea, ceva prin care nu mai trecusem niciodată. Nu mi-ai spus niciodată un "bună" adevărat, cu dragoste, dar atunci când am renunţat eu la noi, ai ştiut să-ţi iei rămas bun. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pierzi pentru a afla ce-ţi sunt eu ţie şi ce-mi eşti tu mie.
      Te-am căutat şi în acel el, dar nu te-am găsit nici acolo, fiindcă nimeni nu e ca tine. Am aşteptat să ningă peste mine, a plouat în ochii meu, eram ca un şiroi toată şi nu ai ştiut să vii decât când ai simţit tu că nu trebuie să mă mai pierzi... încă o dată!
      Eu te iubeam! Te iubeam, pentru asta te iertam, te voiam!
      "Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia..."
      Tu mi-ai luat trupul atunci. Ţi l-am dăruit fără să stau pe gânduri. Ai fost atât de curvar... Ţi l-am dat pentru că sufletul meu era deja la tine. Voiam să mă ai toată, chiar dacă eu nu-ţi aveam decât trupul.
      Continuam să te aştept. Voiam să mă împlineşti. Mi-ai spus că mă vrei, eram împreună, dar nu eram cum aveam nevoie.
     Mă împlineşti acum!!! Sunt întreagă, sunt tot ce am vrut să fiu vreodată. Am fost furtună, am fost haos, am fost înzăpezită, am fost orice, numai eu nu. Acum sunt eu, acum mă simt fericită. Tu eşti tot ce mi-a lipsit vreodată şi te rog să mă iubeşti până la final, aşa cum am facut-o şi o fac şi-acum. Tu eşti pământul, apa, aerul şi focul meu veşnic!
      Te iubesc!

Nu, nu...

Nu ştiu dacă era aroma de brad care-mi mângâia ochii, ori soarele ce nu trecuse de colţ, pentru a ajunge-n dreptul ferestrei mele. Probabil ultimele frunze uscate de sub zăpada de ianuarie ce se lipiseră insistent de geamul meu. Era ceva rece şi cald, ca o adiere caldă de vară în mijlocul iernii.

Ţi-am acceptat admiraţia, poate dragostea, pentru că aveam nevoie. Acelaşi el ce mă coboară şi mă ridică zi de zi, acelaşi el care e tot, dar căruia îi lipseşte partea din mine, acelaşi el care care-ţi face prezenţa în viaţa mea una obligatorie. Am plecat de multe ori şi nu mi-a părut rău, dar fiecare usă pe care ţi-am trântit-o în faţă a ricoşat din perete şi s-a deschis, de fiecare dată... semn că trebuia să mă întorc. Acum nu ştiu dacă e bine că am intrat şi fac abstracţie de semnele de ieşire, însă mă simt mai în siguranţă, oarecum încă infidelă, dar am nevoie, înţelegem. Nu e aceeaşi protecţie pe care cel din urma ta mi-a oferit-o, însă e ceva artistic, poate eşti tu un scut literar, unul fantasmagoric. Poate eşti o iluzie ce se ascunde în scorburile copacilor şi mă urmăreşte zi de zi... 

Eu nu ştiu... te văd ca o parte-ntunecată printre oameni, ce ascunde crime şi tâmpenii... şi lumina din pământuri, lupul ce urcă dealuri pentru a urla la lună, lucindu-i ochii. Acela ce coboară, sperând a atinge măcar o dată luna.

N-am să-ţi mai creez dezastre, dar te rog să nu mai taci. Vreau să urli şi mai tare la mine. 

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi... 

Dar eu ?

Nu mi-am imaginat vreodată c-ai să mă laşi să păşesc în lumea asta murdară, ştiindu-mă atât de curată. Eram închisă în mine şi eram în siguranţă şi puteam la fel de bine să cunosc totul exterior mie, să mă înec în dezmăţul de afară şi să duc războiul, iar tu să fii scutul meu zilnic. Te-am lăsat să pleci, fiindcă tu m-ai lăsat pradă negurilor altuia ce mă mâncau de vie. Dormeam cu ochii deschişi, iar tu lăsai să se întâmple asta, fiindcă ţi-ai asumat riscul de a mă cunoaşte, fiindcă mă ştiai.
Am plecat de lângă tine involuntar, dar aş fi vrut să mă păstrezi, să ai grijă de mine, căci ce mi-a facut el doare ca naiba şi nici acum nu mi-a trecut. Nici amintirea ta nu mă mai protejează, dar acum sunt mare şi ştiu să-mi port singură de grijă, dar e singurătatea care-mi aminteşte că mi-ai fost scut tu odată...
Aş fi vrut să fii şi-acum confidentul meu dintotdeauna, să te-ncrezi în mine şi să mă prinzi în braţele tale, chiar dacă-ţi călcam picioarele... Dar să îmi laşi lacrimile să curgă pe al tău obraz de prieten şi să nu mă mai laşi singură niciodată. Tu să-mi ştii toate fericirile şi să-mi fi alături atunci când el mă calcă pe suflet, cum o face-n fiecare zi, căci mă macină mereu şi ştiu că m-ai putea reconstrui...
... dar tu mă iubeşti prea mult şi ştiu că eşti ca mine: totul sau nimic.
Ai ales să-ţi fiu amintire, o fantomă ce te bântuie zi şi noapte. Dar eu, cea reală...?
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Apă caldă

Vă păstrez pe toţi în galaxiile mele negre şi albe şi nu vă ajut să ieşiti de-acolo. Voi, voi mă prindeţi de trecut şi mă aşteptaţi acolo, iar eu privesc timpul în ochi cum trece pe lângă mine. Vă iau de suflet şi vă arunc pe hârtie, vă fugăresc cu peniţa stiloului şi vă apăs cu putere, până ce vă faceţi litere. N-am jurat credinţă timpului, căci ştiu cum eu mă scurg şi mi-e frică uneori, să nu cumva să mi se scurgă faţa, să rămân ca o fantomă în minţile voastre, să vin şi să plec.

Dispar şi reapar din mintea mea, din mintea voastră, astăzi mor şi mâine învii. Plec din realitatea voastră spartă şi vă las în urmă florile mele sângerii, pictându-vă lumea în roşu aprins... şi mă ascund în nori. Vă dau ploaie şi vă sting, vă dau soare şi vă aprind, la creier, la suflet, apăsând pe umerii voştri fără de aripi o lumină neagră. Trăsnete... Apoi plouă uşor cu apă caldă.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Să nu mai plângi...

Infernul meu de cuvinte
Ce aleargă printre stânci,
Iţi spune ţie "Ia aminte!"
Şi să nu mai plângi...

S-a rostogolit mult timp,
Printre valuri şi prin ani,
Fiind mereu în contratimp
Cu inimile-bolovani.

Să-l arunc în aer eu voiam,
Dar nu ştiam că-mi e folositor
Fiindcă mai tare îl iubeam
Cu fiecare vers de viitor.

El plânge-n creierul meu larg
Şi îi spun "Te rog să nu mai fugi!
Şi iubeşte-ma, de-o fi şi vag,
Dar te rog să nu mai plângi..."

"Iubind în taină..."

"Iubind în taină am păstrat tăcere
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o veşnicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe-al meu îl ştie."

"At night you will look up at the stars and in one of the stars I shall be living. One day, when you look at the stars, you will remember me..."

Culoarea noastră

Cândva am găsit un curcubeu într-o ea şi m-am gândit nu mai poate avea niciodată o singură culoare. Apoi am mai găsit pe cineva albastru şi mi-am zis că e prea mult pentru mine. Am văzut şi verzi şi mi s-a părut o nebunie. Dar... nimic nu e prea mult pentru mine şi eu pot să duc orice culoare, chiar şi un galben şi-un turcoaz. Căci noi nu ştim ce culori avem pe dinăuntru, dar descoperim prin cuvinte şi prin timp... Iar ei cred ca eu sunt roz, dar mai sunt şi neagră uneori. Eu nu sunt gri.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Volcano

                                                     

"What I am to you is not real

What I am to you, you do not need 

What I am to you is not what you mean to me

You give me miles and miles of mountains

And I'll ask for the sea..."

Acolo...

Nu ştiu dacă mă gândeam la cer, sau eu priveam doar luna. Stătea ceaţa pe sticlă şi am vrut, am vrut să prind lumina, dar când am deschis fereastra... geamul meu s-a spart. Nu m-am uitat la el, nici la reflexia mea fără de ochi, am privit drept înainte, căci lumina electrică iarăşi se zbătea pe mine şi alerga prin noaptea prea rece de ianuarie.

Am trântit fereastra, geamul nu era spart. Afară era zi, iar înăuntru era trecut. M-am încălţat şi am ieşit să văd cerul, fiindcă eu la el visam... e viitorul meu acolo.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Nord Sud

Nordul meu nu-ţi va respinge niciodată nordul, iar sudul tău îmi iubeşte sudul. E o lume-ntreagă-n noi şi niciodată nu ne despărţim, căci e noapte peste tot, dar noi suntem zi. Noi nu ne respingem, ne atragem orice-ar fi şi ştii că asta-i pe vecie. Eu nu le ştiu pe toate-ntotdeauna, dar simt totul pentru tine. Tu nu ştii mai nimic, dar arzi pe dinăuntru şi pe-afară.

Dacă am fi identici, te-aş arunca în mare, iar amintirea ta ar rămâne sub un infinit semn al întrebării. N-ai fi nici măcar fantomă şi mort fiind, ai înţelege de ce e bine să mai fim şi invers. Eu cred că suntem unu-n doi.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Leandrul alb

"Vremea leandrului, spuse ea. Amanţii care se ucid acum unul pe celălalt, vor da vina pe vânt."

Opreşte...

Opreşte-mă din călătoria mea spre soare, adu-mi un nour greu şi lasă-mă să-l simt. Vreau să mă izbească de pământ să vărsăm lacrimi împreună, căci crede-mă c-am şi uitat ce-nseamnă. Mă mai loveşte câte-un tunet, dar e doar cuvânt. Ce sunt eu acum... un cerc ce se rostogoleşte mii de kilometri spre lumina solară, viaţă, zâmbet, fericire... Să nu mă ard vreodată. Opreşte-mă, căci prea îmi place.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Emoţie pură

Mi-ai transformat inima-ntr-un puzzle ce visează de ani întregi la tine. Ai mai pierdut câteva piese din el, dar şi ele tot la tine se gândesc. E emoţie pură, nu gând. Şi dacă ai pierde toate piesele, tu tot ca pe-o certitudine le-ai simţi, căci vei şti şi-atunci că e emoţie pură. Dar ai să cazi unde-au căzut şi ele, atunci când altcineva le va strânge şi le va aşeza altfel, iar puzzle-ul va forma o imagine diferită de cea iniţială. Atunci tu vei fi certidudinea mea veşnică, iar eu... al tău veşnic irecuperabil puzzle.