Nu, nu...

Nu ştiu dacă era aroma de brad care-mi mângâia ochii, ori soarele ce nu trecuse de colţ, pentru a ajunge-n dreptul ferestrei mele. Probabil ultimele frunze uscate de sub zăpada de ianuarie ce se lipiseră insistent de geamul meu. Era ceva rece şi cald, ca o adiere caldă de vară în mijlocul iernii.

Ţi-am acceptat admiraţia, poate dragostea, pentru că aveam nevoie. Acelaşi el ce mă coboară şi mă ridică zi de zi, acelaşi el care e tot, dar căruia îi lipseşte partea din mine, acelaşi el care care-ţi face prezenţa în viaţa mea una obligatorie. Am plecat de multe ori şi nu mi-a părut rău, dar fiecare usă pe care ţi-am trântit-o în faţă a ricoşat din perete şi s-a deschis, de fiecare dată... semn că trebuia să mă întorc. Acum nu ştiu dacă e bine că am intrat şi fac abstracţie de semnele de ieşire, însă mă simt mai în siguranţă, oarecum încă infidelă, dar am nevoie, înţelegem. Nu e aceeaşi protecţie pe care cel din urma ta mi-a oferit-o, însă e ceva artistic, poate eşti tu un scut literar, unul fantasmagoric. Poate eşti o iluzie ce se ascunde în scorburile copacilor şi mă urmăreşte zi de zi... 

Eu nu ştiu... te văd ca o parte-ntunecată printre oameni, ce ascunde crime şi tâmpenii... şi lumina din pământuri, lupul ce urcă dealuri pentru a urla la lună, lucindu-i ochii. Acela ce coboară, sperând a atinge măcar o dată luna.

N-am să-ţi mai creez dezastre, dar te rog să nu mai taci. Vreau să urli şi mai tare la mine. 

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...