Exişti în mine de când m-am născut şi ştiu că am prins viaţă, ca să te aştept pe tine şaisprezece ani. Am existat până te-am întâlnit, fiindcă am ştiut că tu, tu eşti eu, partea din mine pe care am căutat-o ani de zile. Apoi am murit, fiindcă am ştiut că nu eşti al meu, iar eu te voiam, te voiam mai mult decât mă voiam pe mine. Absenţa ta voită în interiorul meu a cauzat leziuni sufleteşti. Existai în mine în fiecare zi, iar în lună te găseam pe tine. Dar nu era pentru că ai vrut tu... Aveam echimoze pe suflet şi îmi colorai ochii în roşu zilnic, fiindcă existenţa ta a lăsat în mine o rană adâncă şi voiam să mă vrei, să poţi acoperi rana, să mă vindeci. Voiam să mă vrei, să poţi să mă completezi, să nu mai duc lipsa a ceea ce nu am avut niciodată. Dar nu mă înţelege greşit... asta e ceea ce simţeam pentru mine. Pentru tine... eu ştiam că ai nevoie de mine, dar tu nu aveai habar. Ştiam că prezenţa mea în viaţa ta absentă îţi va aduce trăiri adevărate. Am ştiut... am ştiut că eu te voi învăţa să trăieşti.
Te-am căutat în alţii. Te-am căutat în fiecare obiect, în fiecare lacrimă, în fiecare pumn din perete. Nu te găseam nicăieri... Doar luna îmi mai spunea că exişti, doar acolo leneveau visurile mele cu tine. Acolo explodam noi de plăcere, în obrazul opalin al lunii. Îmi puneam miliarde de întrebări pe zi... de ce nu vii? De ce suntem la fel, dar nu împreuna? Ce ai tu ce-mi lipseşte mie atât de mult? Era o nebuloasă în mintea mea, ceva prin care nu mai trecusem niciodată. Nu mi-ai spus niciodată un "bună" adevărat, cu dragoste, dar atunci când am renunţat eu la noi, ai ştiut să-ţi iei rămas bun. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă pierzi pentru a afla ce-ţi sunt eu ţie şi ce-mi eşti tu mie.
Te-am căutat şi în acel el, dar nu te-am găsit nici acolo, fiindcă nimeni nu e ca tine. Am aşteptat să ningă peste mine, a plouat în ochii meu, eram ca un şiroi toată şi nu ai ştiut să vii decât când ai simţit tu că nu trebuie să mă mai pierzi... încă o dată!
Eu te iubeam! Te iubeam, pentru asta te iertam, te voiam!
"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia..."
Tu mi-ai luat trupul atunci. Ţi l-am dăruit fără să stau pe gânduri. Ai fost atât de curvar... Ţi l-am dat pentru că sufletul meu era deja la tine. Voiam să mă ai toată, chiar dacă eu nu-ţi aveam decât trupul.
Continuam să te aştept. Voiam să mă împlineşti. Mi-ai spus că mă vrei, eram împreună, dar nu eram cum aveam nevoie.
Mă împlineşti acum!!! Sunt întreagă, sunt tot ce am vrut să fiu vreodată. Am fost furtună, am fost haos, am fost înzăpezită, am fost orice, numai eu nu. Acum sunt eu, acum mă simt fericită. Tu eşti tot ce mi-a lipsit vreodată şi te rog să mă iubeşti până la final, aşa cum am facut-o şi o fac şi-acum. Tu eşti pământul, apa, aerul şi focul meu veşnic!
Te iubesc!
Frumos. Iubirea e si trista dar si frumoasa.
RăspundețiȘtergere