Dar eu ?

Nu mi-am imaginat vreodată c-ai să mă laşi să păşesc în lumea asta murdară, ştiindu-mă atât de curată. Eram închisă în mine şi eram în siguranţă şi puteam la fel de bine să cunosc totul exterior mie, să mă înec în dezmăţul de afară şi să duc războiul, iar tu să fii scutul meu zilnic. Te-am lăsat să pleci, fiindcă tu m-ai lăsat pradă negurilor altuia ce mă mâncau de vie. Dormeam cu ochii deschişi, iar tu lăsai să se întâmple asta, fiindcă ţi-ai asumat riscul de a mă cunoaşte, fiindcă mă ştiai.
Am plecat de lângă tine involuntar, dar aş fi vrut să mă păstrezi, să ai grijă de mine, căci ce mi-a facut el doare ca naiba şi nici acum nu mi-a trecut. Nici amintirea ta nu mă mai protejează, dar acum sunt mare şi ştiu să-mi port singură de grijă, dar e singurătatea care-mi aminteşte că mi-ai fost scut tu odată...
Aş fi vrut să fii şi-acum confidentul meu dintotdeauna, să te-ncrezi în mine şi să mă prinzi în braţele tale, chiar dacă-ţi călcam picioarele... Dar să îmi laşi lacrimile să curgă pe al tău obraz de prieten şi să nu mă mai laşi singură niciodată. Tu să-mi ştii toate fericirile şi să-mi fi alături atunci când el mă calcă pe suflet, cum o face-n fiecare zi, căci mă macină mereu şi ştiu că m-ai putea reconstrui...
... dar tu mă iubeşti prea mult şi ştiu că eşti ca mine: totul sau nimic.
Ai ales să-ţi fiu amintire, o fantomă ce te bântuie zi şi noapte. Dar eu, cea reală...?
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...