Mi se dilată sufletul...

Am să-ţi zugrăvesc pe chipu-ţi murdar de viitor nişte urme de trecut, nişte amintiri înflorate, cu boboci întruchipaţi de ochii mei tineri, care vor fi fost bătrâni, la plecarea ta. Am să fiu bătrână pentru totdeauna, căci plecarea ta va naşte în sufletul meu un sentiment veşnic de singurătate şi existenţă în trecut. Atâta timp cât prezenţa ta sufleteasă şi fizică, adică cea completă, va stărui lângă mine, deci în mine (căci tu nu poţi fi lângă mine, mereu în mine), eu voi fi eu, eu voi fi tânără, eu voi fi tânăra eu.

Te-aş fi tăiat în feliuţe mici şi te-aş fi mâncat încet, te-aş fi savurat până la ultima partculă, aşa cum facem noi mereu... ne mâncăm reciproc. Dar atunci... e altfel, tocmai pentru că ne înghiţim cu linguriţa şi ne amestecăm în saliva iubirii celuilalt.

Because I'm broken, when I'm open, and I don't feel like I am strong enough...

Cum ar fi să fii alergic la gânduri? Să nu poţi să mai gândeşti atât de mult, pentru că începe să te mănânce sufletul. Să-ţi apară pete de agitaţie şi nelinişte pe suflet, din cauza supradozei de gânduri nefolositoare. Gândurile alea... or fi ele rele, dar te fac să te simţi bine şi dacă ăsta e efectul lor asupra ta, atunci de ce să le ştergi? Şi ce dacă nu te mai leagă nimic de realitate şi trăieşti tu cu tine-n capul tău?

Habar nu am.

Leneveam în centrul casei, care nu era a mea, ca un sâmbure într-un fruct savuros. Eu eram acel sâmbure care împiedica înşfăcarea şi înghiţirea totală a fructului. Stateam în plus, în neştire. Eram ca un fel de lanţ de durere în jurul casei, în jurul întregii lumi, dar de fapt mă aflam în interior. Lanţul acela care nu ştia câte zale are, dacă şi-ar mai dori vreo una, sau dacă ar vrea să se rupă o data pentru totdeauna, dacă sta bine, sau e frumos, sau ar trebui rupt şi lăsat să sufere pe lângă casă. Aş fi putut fi invizibilă, dar simţită cu toate celulele, de fiecare trup viu, neviu, mort... sau aş fi putut fi incoloră, dar de fapt purpurie.. surdă, mută. Aş fi putut s-o iau la fugă, să uit de aripile mele şi să-mi folosesc picioarele inexistente, nemateriale, ca pământenii toţi să înţeleagă. Pe de altă parte, aş fi putut să cad din mine, să cad prin mine, prin propria-mi piele, aparent să fiu perfectă, defectuoasă pe interior. Dar cu ce scop? Defectuoasă sunt oricum şi nu cred că ar fi bine pentru niciun locuitor al planetei ăsteia, pe care n-o înţeleg deloc, să aştepte perfecţiune de la perfecţiunea mea (aparentă), căci esenţa mea e sensibilă... a naibii de imperfectă. Cum să găseşti perfecţiune în ceva imperfect? Dar de ce ai vrea perfecţiune? Ca să fie perfect, da, corect. De ce să fie perfect? Numai fiind perfect va fi înţeles? Probabil. De fapt, da, lanţul meu purpuriu îşi doreşte înţelegere, nu zale lipsă şi deloc lăsat în pace. Vreau ca existenţa mea să fie aglomerată de existenţe înţelegătoare, dar nu plictisitoare, nu perfecte... Nu profanatoare, nu mincinoase, nu, nu... Mulţi de nu. Un car de nu, pentru toate existenţele înşelătoare. Îmi vreau existenţa îmbrăţişată de.. alte existenţe... care să nu o părăsească pe a mea... şi să nu o judece. Sau.. să nu existe. Nu ştiu. Existenţe existente, inexistente...

I walk beside you,

I walk beside you...

Stai.

Îmi stă pe umeri povara sacrificiului, îmi sta pe aripile spinării şi îmi urlă prin întreg corpul, până în stomac, în florile plămânului şi în fiecare bucăţică din mine de care nu se poate atinge nimeni şi nimic... căci durerea s-a oprit în mine şi pe mine, ca o pasăre călătoare în ţările calde. Dar eu sunt rece... şi privesc exact din mine. De ce s-ar fi oprit ea aici? Oare îi place să stea în frig? Poate trage curent... N-aş vrea s-o văd vreodată cu ochii curgânzi şi injectaţi, căci durerea e frumoasă... O vreau mereu frumoasă. E mai frumoasă în mine şi pe mine. Am s-o las să stea aici... mi-e dragă.

Confruntare.

Era ca şi cum o umbră a realităţii îmi căzuse greu pe spirit, dar apoi se împrăştia ca o lumină fără sursă, care spăla orice urmă de întuneric şi... jur că ştiam că e doar în mintea mea, că de fapt toate neoanele alea nu complotează împotriva mea şi că ferestrele din capătul coridoarelor suprapopulate sunt paşnice, deloc malefice cum îmi par. Ştiu că am o percepţie greşită asupra realităţii, dar cine e apt pentru a hotărî care realitate e reală şi corectă?
Şi în esenţa lambriului murdar stăruiau vise care se spărseseră odată cu apariţia monstruoasă a...
Uită... oricum are să treacă...
Şi ştii cum e... prezentul ţese amintiri în calea viitorului.

I'll become your earth and sky, forever, never die...

Priveşte-mă ca şi cum te-ai uita la stele, lasă-mă să-ţi fiu cer şi te voi lăsa să te ascunzi sub mine. Fii acolo... mereu sub mine, respiră sub mine, transpiră sub mine...

T.F.

"Tot ce gândeam sau făceam era imediat introdus în câmpul dezbaterii. Am spus o tâmpenie - de ce să nu mă sinucid? Am pierdut autobuzul - mai bine să termin cu toate. Până şi părţile bune intrau tot aici. Mi-a plăcut filmul ăsta - poate n-ar trebui să mă sinucid.
De fapt, era vrba numai de o anume parte din mine pe care voiam s-o ucid: partea care voia să se sinucidă, care mă târa în dezbatere suicidală..."

Pahare murdare

Într-un pahar murdar vreau să torn,
Să-mi spăl sufletul vulgar şi iar să torn
Îmi e sete de tine,
Îmi e somn...
Dar nu vreau să dorm.

Aş vrea un ultim dar,
Aş vrea să poţi măcar,
Să poţi s-asculţi tot... fără să dai stop,
Aş vrea să porţi
Cu tine sufletul meu vulgar, care a închis porţi...
Eu ştiu că toţi îţi promit multe,
Dar, ei, toţi, nu ştiu să te-asculte..
Eu, nu promit nimic...
Eu... am doar un suflet vulgar şi-un pahar murdar.

(Cumicu)

Niciodată al tău...

Tu ştii că toate ne despart, iar tot amestecul ăsta de chinteseneţă al nostru, mă face să mă simt infidelă, să cad în mine, căci nu asta mi-e firea. Eu ştiu că n-am fost niciodată a nimanui, în întregime... întotdeauna, câte puţin pentru fiecare personaj al poveştii mele, pentru că în final, totul e despre mine. Eu privesc din mine, niciodată şi prin ochii altcuiva, pentru ca nu mă confund niciodată cu altcineva. Eu sunt mereu acea eu, care se rupe în mii de bucăţele, doar pentru plăcerea de a-mi întregi povestea. Gândeşte-te la mine ca la un cuvânt lung, complicat, alambicat, despărţit în milioane de silabe, acel cuvânt al tuturor, dar niciodată al tău.

Puţin...

Aş fi pictat cu praf stelar pe spiritul tău. Am fi locuit împreună în ceruri, chiar dacă eu sunt pământ şi gheaţă, dar am fi locuit pe-un nor luminos, am fi mers pe lună şi am fi deschis uşi de amor. Ne-am fi rătăcit în apele adânci ale nicăierului, ale non-timpului şi non-spaţiului. Am fi trăit în negaţie, am fi trăit în ireal ceva real.
Dar eu sunt prea puţin pentru tine. Ai nevoie de tine cu mine, dar nu de mine. Ti-e frică de tine fără mine.

Hai acasă!

În timp ce te radiografiam, te-ai întors brusc, spunându-mi că nu mai suporţi analiza mea. Nu am alergat după tine, căci am rămas înţepenită, cu picioarele înfipte în pământ, la văzul regretului tău purpuriu ce creştea în nodul gâtului. Ai plecat spre mare cu scopul eliberării spirituale, căci marea, spuneai tu, îţi este singurul prieten.
Când ai ajuns pe plajă, ai început să colectezi nisip în mâini şi apă sărată în stomac, ca şi cum ţi-ai fi umplut sufletul de libertate. Ai fi vrut să îngropi libertatea în inima ta, sa iei libertatea libertăţii. Spuma mării ţi-ar fi şoptit cu o îmbrăţişare "ce-ţi doreşti tu e utopie...", însă era prea preocupată să spargă tăcerea odată cu valurile de stâncile prea fixe în larg. Ai ales să adormi în nisip, ca măcar granulele acelea să se răsucească în părul tău, apoi în vise.
Când te-ai trezit, cerul se scărpina. Era plin de stele, ca un câine puricos. Ai căscat ochii şi ţi-ai dat seama că voia doar să te sărute pe frunte, iar gura îi mirosea a mure somnoroase. Ai adormit din nou...
Dimineaţă, ai văzut cum după mare zburda soarele... nu te-ai fi aşteptat să-l călăresc. Am apărut deodată, te-am înşfăcat în sufletul meu... Hai acasă!

Picături

Şi dacă mâine am să cred, să nu ma crezi. Să nu ai încredere în mine, căci eu sunt mereu alta, niciodată aceeaşi. Nu există entitate să se îndrăgostească zilnic de mine, aşa cum trebuie... şi cum ar fi să trăieşti în fiecare zi cu altcineva? Cum ar fi sa te culci cu X şi dimineaţă să-i simţi respiraţia lu Y?
Am să plec din mine, căci oricum alter-ego îmi eşti tu. Nu trebuie să fiu prezentă în mine. Am să mă scurg şi am să mor. Voi lăsa pământul să mă absoarbă.

World War III

La colapsul in viitor, am realizat ca in mine inca se contracta trecutul. Se zvarcoleste si sta prins de stomacul meu, care se simte gol, plange in mine, cade in mine. L-am primit in casa mea spirituala si trupeasca, in speranta ca-mi va fi plasture, pentru zgarieturile prezentului, dar jur ca n-as fi crezut vreodata sa ma tradeze in felul asta. Nu ma lasa sa ma bucur de nimic si imi insufla temeri inexplicabile, ilogice si de-a dreptul nesimtite, in legatura cu viitorul. Trecutul meu e frustrat. Stie ca viitorul va fi intotdeauna mai bun decat el si nu se vrea calcat in picioare. Dar ce nu au inteles cele doua instante, este ca nu eu reprezint timpul. Eu sunt om. Atat. Om. Nu eu trebuie sa fiu locul de razboi. In mine sa aiba loc pacea, iar timpul sa fie spatiu de lupta.

Un punct.

Ai sa iti storci sufletul de toate puterile, numai pentru a simti.
Ai decis sa devii vesnicie, pentru a face fata. Dar mintea ta se scalda in luciditate si in constiinta faptului ca nu ai sa reusesti niciodata. Tu alergi in mine, in gol. Palma sacrificiului meu sta pe fruntea sufletului tau chinuit in vederea opririi acestuia de a-si gasi eternitatea in mine. Eu n-am sa-ti fiu sfera, n-am sa-ti fiu refugiu, caci eu sunt o entitate de mare insemnatate, triumfatoare, dar nimic pentru tine. Mi-ai simtit prezenta in mod constat, dar asta e tot. Nu ai simtit. Nu simti. Nu ai sa simti.

Nimic.

Şi să pleci tu din lumea asta... ar fi imposibil. Nu ai cum să laşi un nicăieri în spate. Şi de ce ai face asta la urma urmei? Nicăieriul ţi-e acasă. N-ai să te simţi nici acasă ca acasă, aşa cum te simţi în nicăieri. În nicăieri te simţi ca în tine. Fără timp şi spaţiu... briliant!

Eram cu toţii ca un ghem de aţă în centrul lumii, dar am început să ne destrămăm, sa fim fire diferite care şi-au găsit ţinte şi au găsit puterea de a se îndrepta spre ea, cu riscul singurătăţii. Ghemul încă există în mintea mea, mă gândesc mereu la el şi mă gândesc şi la ce urmează a fi, cine îi va lua locul, dacă mai rău se poate... şi mă bântuie. Şi te bântuie şi pe tine.. nu ghemul meu, ci realitatea care a destrămat ghemul. E un joc cu dus şi întors.

Cu o mână-n cer şi una-n pământ

Am să îmi adâncesc gândurile într-o pernă de durere şi am să le las să se îmbrăţişeze cu penele şi puful prea fragile. Am să iau lumea asta căzătoare din jurul meu şi am să o scufund într-un pahar cu cerneală, după care am să o strecor în rezerva stiloului şi am să scriu cu ea. Am să arunc cu voi toţi pe hârtie, am să vă sângerez până la ultima picătură, pentru ca voi, numai voi îmi furaţi locurile. Eu nu îmi găsesc locul fiindcă voi mi l-aţi luat, l-aţi ascuns în spatele tuturor celor ce par potrivite pentru mine. Locul meu leneveşte undeva dupa o perdea hoaţă de-a voastră, ma aşteaptă. Nu l-am găsit niciodată, dar jur că mi-e dor de el. Nu e nimic în neregulă cu mine... şi voi mă faceţi să cred asta, să mă pierd şi să cad în mine de un milion de ori pe zi, să mă ridic la nivelul irisului meu cenuşiu, să fiu prezentă-n ochii mei, dar absentă-n sufletul meu. Mi-e dor de mine, mi-e dor de locul meu pe care nu l-am găsit niciodată, mi-e dor să cred că sunt bună, mi-e dor să nu mai fiu dominată de controlul vostru şi să mă controlez eu, singură... Mi-e dor să fiu condusă înainte, niciodată înapoi, de mâinile mele, nu ale voastre. Voi aveţi unghiile negre, murdare de ură, mâini îndrăcite, suflete diforme... Eu sunt doar zăpăcită şi m-aş simţi mai bine cu mine însămi dacă mi-aţi fi alături şi nu aţi încerca cu toţii să intraţi în mine şi să-mi furaţi ce am. Vreau să vă am. Am nevoie de voi, dar am mai multă nevoie de mine...

Ale tale flori...

Am ales să iau timpul într-o mână, să-l strâng ca pe o tulpină de floare, să las zeama lui vâscoasă să se transforme în eternitate, iar eu să fiu floarea.

M-aş smulge toată pentru tine, din rădăcinile sufletului meu, pentru tine. Dar astfel, nu ar rămâne nimic din mine, decât un gol străjuit de o urmă sacrificială şi atât, iar tu... cu ce te-ai hrăni? Am ales să îmi smulg tulpina, iar tu să rămâi cu seva de la rădăcina handicapului meu emoţional. Mi-a crescut pe suflet o petala, pe care ţi-o las ţie... e tot mai vie în fiecare zi şi nu este dominată de exageratul meu spirit analitic, ea e dragostea mea. Nu o să-ţi facă rău. Ceea ce îţi face rău e floarea, sunt eu, de aceea... mă sinucid.

Irealul.

Eu pot să plâng prin tine.
N-am să mă eliberez de tine şi nu am să mă eliberez prin tine niciodată, căci tu mă umpli. Sunt plină de suflet, pentru tine. Sunt plină de tine ca o carte de litere.
Ştii, eu m-am golit de tot şi toate şi-am păşit cu tine, spre noi... am lăsat loc pentru tine şi acum eu sunt tu, tu eşti eu. Îţi simt vocea într-a mea.
Aş vrea să pliez cerul şi pământul în aşa fel... să fie distanţa mai mică între noi. Când nu eşti bine, eu să fiu acolo. Aş vrea să le iau sufletul, să-l transform în hârtie, să scriu dureri pe ea şi să îi dau foc, celor care te lipesc de realitate şi nu îţi dau voie să-ţi trăieşti sufletul.
Meduza din mine te va ajuta să fugi din sfera reală. Stai cu mine în sfera mea atemporală şi diformă. Ai să trăieşti frigul tristeţii şi căldura gheţii... temerile iubirii... irealul...

Noapte bună!

Mi-aş fi dorit să-mi fi smuls braţele scurte din ale ploii lacrimi, ca spiritul meu să îl îmbrăţişeze pe al tău, al tău spirit ce hotărâse, subit, să plece, să deschidă toate uşile imenşilor tăi ochi negri şi să fugă, odată cu ploaia. Am ales ca trupul tău să mai stea câteva ore în faţa casei pe care ai apărat-o cu atâta inimă...
Apoi am plecat şi te-am lăsat cu al tău prieten pe veşnicie... aţi povestit... ca de final.
Când am revenit, tu nu mai erai. De fapt, erai... erai în pământ, urma ca ploaia să spele ultimele urme de suflet rămase în trupul tău.
Te-au mâncat viermii, căţeluşule, dar pe sufletul tău cresc flori.

-De ce plânge?

-Nu plânge, aşa râde ea.

Nimic.

Am să fiu lângă tine pentru veşnicie şi mai departe de ea. Am să fiu şi moartă lângă tine. Am să fiu mereu cu tine... Nu contează în ce bucăţi de pământ îngheţate vom sta, spiritul meu mereu va plana în jurul tău. Vreau să fac să fie bine, vreau să fii bine, aşa cum niciodată nu ai fost. Eşti atât de a nimănui, atât de lipsită de simplu, aparţii atâtor lumi şi nu-ţi găseşti loc... şi nu eşti om. Eşti spirit împânzit de material, eşti un mort atât de viu. Prea multă dorinţă eşuată, dată de pământ, îndrăcită şi pierdută ai tu în tine, rătăcită, risipită...
Nu-i nimic concret, ştim bine. Nu-i nimic real şi nu e nici imaginar, există, sau nu există, ne omoară. Ne rupe mâinile împreunate şi ne aruncă în oceane, în oceane de nimic. Un nimic ce ne nimiceşte, asta e.