Mi-aş fi dorit să-mi fi smuls braţele scurte din ale ploii lacrimi, ca spiritul meu să îl îmbrăţişeze pe al tău, al tău spirit ce hotărâse, subit, să plece, să deschidă toate uşile imenşilor tăi ochi negri şi să fugă, odată cu ploaia. Am ales ca trupul tău să mai stea câteva ore în faţa casei pe care ai apărat-o cu atâta inimă...
Apoi am plecat şi te-am lăsat cu al tău prieten pe veşnicie... aţi povestit... ca de final.
Când am revenit, tu nu mai erai. De fapt, erai... erai în pământ, urma ca ploaia să spele ultimele urme de suflet rămase în trupul tău.
Te-au mâncat viermii, căţeluşule, dar pe sufletul tău cresc flori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu