Cu o mână-n cer şi una-n pământ

Am să îmi adâncesc gândurile într-o pernă de durere şi am să le las să se îmbrăţişeze cu penele şi puful prea fragile. Am să iau lumea asta căzătoare din jurul meu şi am să o scufund într-un pahar cu cerneală, după care am să o strecor în rezerva stiloului şi am să scriu cu ea. Am să arunc cu voi toţi pe hârtie, am să vă sângerez până la ultima picătură, pentru ca voi, numai voi îmi furaţi locurile. Eu nu îmi găsesc locul fiindcă voi mi l-aţi luat, l-aţi ascuns în spatele tuturor celor ce par potrivite pentru mine. Locul meu leneveşte undeva dupa o perdea hoaţă de-a voastră, ma aşteaptă. Nu l-am găsit niciodată, dar jur că mi-e dor de el. Nu e nimic în neregulă cu mine... şi voi mă faceţi să cred asta, să mă pierd şi să cad în mine de un milion de ori pe zi, să mă ridic la nivelul irisului meu cenuşiu, să fiu prezentă-n ochii mei, dar absentă-n sufletul meu. Mi-e dor de mine, mi-e dor de locul meu pe care nu l-am găsit niciodată, mi-e dor să cred că sunt bună, mi-e dor să nu mai fiu dominată de controlul vostru şi să mă controlez eu, singură... Mi-e dor să fiu condusă înainte, niciodată înapoi, de mâinile mele, nu ale voastre. Voi aveţi unghiile negre, murdare de ură, mâini îndrăcite, suflete diforme... Eu sunt doar zăpăcită şi m-aş simţi mai bine cu mine însămi dacă mi-aţi fi alături şi nu aţi încerca cu toţii să intraţi în mine şi să-mi furaţi ce am. Vreau să vă am. Am nevoie de voi, dar am mai multă nevoie de mine...