Hai acasă!

În timp ce te radiografiam, te-ai întors brusc, spunându-mi că nu mai suporţi analiza mea. Nu am alergat după tine, căci am rămas înţepenită, cu picioarele înfipte în pământ, la văzul regretului tău purpuriu ce creştea în nodul gâtului. Ai plecat spre mare cu scopul eliberării spirituale, căci marea, spuneai tu, îţi este singurul prieten.
Când ai ajuns pe plajă, ai început să colectezi nisip în mâini şi apă sărată în stomac, ca şi cum ţi-ai fi umplut sufletul de libertate. Ai fi vrut să îngropi libertatea în inima ta, sa iei libertatea libertăţii. Spuma mării ţi-ar fi şoptit cu o îmbrăţişare "ce-ţi doreşti tu e utopie...", însă era prea preocupată să spargă tăcerea odată cu valurile de stâncile prea fixe în larg. Ai ales să adormi în nisip, ca măcar granulele acelea să se răsucească în părul tău, apoi în vise.
Când te-ai trezit, cerul se scărpina. Era plin de stele, ca un câine puricos. Ai căscat ochii şi ţi-ai dat seama că voia doar să te sărute pe frunte, iar gura îi mirosea a mure somnoroase. Ai adormit din nou...
Dimineaţă, ai văzut cum după mare zburda soarele... nu te-ai fi aşteptat să-l călăresc. Am apărut deodată, te-am înşfăcat în sufletul meu... Hai acasă!