Leneveam în centrul casei, care nu era a mea, ca un sâmbure într-un fruct savuros. Eu eram acel sâmbure care împiedica înşfăcarea şi înghiţirea totală a fructului. Stateam în plus, în neştire. Eram ca un fel de lanţ de durere în jurul casei, în jurul întregii lumi, dar de fapt mă aflam în interior. Lanţul acela care nu ştia câte zale are, dacă şi-ar mai dori vreo una, sau dacă ar vrea să se rupă o data pentru totdeauna, dacă sta bine, sau e frumos, sau ar trebui rupt şi lăsat să sufere pe lângă casă. Aş fi putut fi invizibilă, dar simţită cu toate celulele, de fiecare trup viu, neviu, mort... sau aş fi putut fi incoloră, dar de fapt purpurie.. surdă, mută. Aş fi putut s-o iau la fugă, să uit de aripile mele şi să-mi folosesc picioarele inexistente, nemateriale, ca pământenii toţi să înţeleagă. Pe de altă parte, aş fi putut să cad din mine, să cad prin mine, prin propria-mi piele, aparent să fiu perfectă, defectuoasă pe interior. Dar cu ce scop? Defectuoasă sunt oricum şi nu cred că ar fi bine pentru niciun locuitor al planetei ăsteia, pe care n-o înţeleg deloc, să aştepte perfecţiune de la perfecţiunea mea (aparentă), căci esenţa mea e sensibilă... a naibii de imperfectă. Cum să găseşti perfecţiune în ceva imperfect? Dar de ce ai vrea perfecţiune? Ca să fie perfect, da, corect. De ce să fie perfect? Numai fiind perfect va fi înţeles? Probabil. De fapt, da, lanţul meu purpuriu îşi doreşte înţelegere, nu zale lipsă şi deloc lăsat în pace. Vreau ca existenţa mea să fie aglomerată de existenţe înţelegătoare, dar nu plictisitoare, nu perfecte... Nu profanatoare, nu mincinoase, nu, nu... Mulţi de nu. Un car de nu, pentru toate existenţele înşelătoare. Îmi vreau existenţa îmbrăţişată de.. alte existenţe... care să nu o părăsească pe a mea... şi să nu o judece. Sau.. să nu existe. Nu ştiu. Existenţe existente, inexistente...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu