"L'amour detruit"

The honey of romance, so
sweet for us
Through swaying grass we
run in arms, just us
The honey of romance, our
treat to us
These arms I fold around you.
It's just us.
Your charms so rare
My flesh laid bare
In arms we dare
I will kiss her mouth and her
dark eyes
Lose myself freely in her dark
eyes
Fall right through her soul,
her mind, her skies
Our limbs entwined
Then comes our minds
It's hope we find
The red lips of her mouth
they call to me
Her mind is mine
Her flesh my kind
Warm, soft, smooth, mine!
I lack for naught
Her mind welcomes my
thoughts
Entering the dark, so close,
entwined
We drift away to nothing
And no-one will find
Within our arms we sleep
deeply
I pull her close to me, near me,
into me.

Să te-arunci tu în cearşafurile mele colorate. Ştii tu... cearşafurile alea care cândva erau gata să se izbească de pământ şi să plesnească, să curgă toată cenuşa sufletului meu din ele, să facă numai suflet pe jos. Le scapam şi eu, gata să pătez pământul de suflet, dar le apucam cu mâinile tremurânde şi stăteam cu inima încleştata, ca nu cumva să cadă iar. Eu te aştept în ele şi astăzi, căci ele sunt curate, calde... numai pentru tine, întotdeauna pentru tine.

În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.

Lucian Blaga

Distanta.

Mi se pare atat de urat... neobisnuit. Nu stiu... sa cunosti o persoana in favoarea careia sa-ti schimbi viata, sa renunti la ale tale si sa ajungi sa existi pentru ea si pentru ale ei. Tot ce-i al tau, sa devina al ei. Si momentele alea... cand ajungeti sa va stiti viata de zi cu zi, sa va stiti problemele si sa va stiti amorul si umorul. Cand absolut normal ti se pare sa te trezesti cu gandul ca azi o vei revedea, sa stii ca nimic nu e mai important, nici macar viata ta care se tine intr-un fir de ata, decat faptul ca urmeaza s-o atingi. Sa-ti cunoasca albastrul sufletului, iar tu sa i-l alini pe-al ei... Cand ai siguranta ca asa o sa fie toata viata ta, cat vei trai. Cand stii ca nu o iubesti, dar iubesti sa fii cu ea. Iar apoi se rupe, iar golul asta se umple in mod alert cu incercari de a uita si de a te preface ca de fapt nimic nu s-a intamplat, ca a fost doar un pas prin timp, ca tu si ea nu ati stiut nicioadata nimic despre voi si ca acum e ca la inceputul inceputurilor, cand nici macar nu stiai ca s-a nascut vreodata. E prea violet sa nu stii de existenta cuiva, iar peste scurt timp sa simti ca existenta ta traieste pentru existenta celeilalte persoane... apoi sa crezi ca a meritat doar sa simti tu ca nu esti singura, ca nu ai iubit-o si ca nu a meritat niciun sacrificiu, pentru ca in final sa stie ca te-a iubit, dar pas cu pas, sa traiasca pe urma absentei tale... o absenta ce ii hraneste orgoliul din urma triumfului. Si iar e intepator felul cum te contrazici la sfarsit, cand inainte simteai si spuneai ca-ti pasa iar apoi ai impresia ca brusc se sterge totul si nu-ti mai pasa, nu mai iubesti, nu mai simti si pieptul iti sfaraie de mandrie.
Nimic nu e real... sunt doar minciuni.
 

Veşnicii...

Ştii cum sunt străzile?
Străzile sunt ca nişte cufere ce strâng şi ascund în ele roţi, paşi, vieţi, lumini, lacrimi, zâmbete, muzică şi gânduri. Ştii toate săruturile alea fugitive din maşină? Atunci când el conduce iar ea îi atrage atenţia apăsându-şi buzele pe ale lui. Sau săruturile alea albastre din miezul nopţii, când maşina se pierde cu ei doi pe străzile infinite.
Şi străzile chiar că-s infinite. Ele nu se pierd, ele se adună, ele stau împreună, iar noi ne pierdem prin ele, ca prin timp... iar străzile sunt timp.

"Colorează-mă-n albastru... m-am pierdut în tine."

Bleu

 Cade ca o alba felina impietrita de rautate, dornica de inghetare, cu ochii gri si nasul roz...
...iar mie imi stau gandurile si fricile congelate-n creier caci toata iarna s-a rasfrans ca o ploaie deasupra mea... iar eu nu inteleg de ce ninge numai peste mine si de ce amortesc in felul asta. Prin cap imi hoinaresc batraneti si timpuri, iar in stomac imi zboara dorinte si lilieci... m-am facut albastra si-am plecat.

Trup.

Ei privesc cu toţii în gol până când soarele le cade-n ochi, iar sângele atinge cerul. În semn de distructivitate ei fac paşi amorţiţi pe deasupra morţii ce-i aşteaptă în pământuri. Săpături adânci doar pentru ei, locuri goale-n iaduri doar pentru sufletele lor. Ei nu se nasc niciodata, ei doar se reinventeaza, fiindcă sunt morţi.
Ei au să-şi jumulească pielea de pe oasele dense, să ne demonstreze că nu posedă nimic mai mult decat... trup.

Iubirea este cel mai egoist sentiment. Iubeşti pentru tine, să ai tu conştiinţa curată, că eşti destul de nobil cât să poţi iubi. Iar dacă pui pe altcineva înainte de tine, fii sigur că tot pentru tine o faci, pentru a fi sigur că esti om, pentru a te putea victimiza în final.
Aşa-i la tine, la cel care nu ştie să iubească, la cel care iubeşte cu creierul, la cel care iubeşte ordonat, la cel care mă iubeşte cu ajutorul a mai multor persoane.

Îmi place...

...să-mi las carnea purtată în văile adânci ale ridurilor tale. Îmi place să-ţi respir mirosul de curat şi-mi mai place să îmi întrepătrund degetele cu ale tale... îmi place să-mi las sufletul să curgă în al tău. Îmi place să-mi las dragostea să se închege în inima ta.

Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sînt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazaţi, care au nevoie de rîsetele tinereţii.

(Enigma Otiliei - G. Călinescu)

După zi...

...obişnuiam să lenevim la căldura lunii... Stăteam unul lângă celalalt pe pătura albastră, cu mâinile împreunate. Pe ţesătura cerului prea întunecat se scurgea o lavă grea de stele ce arunca peste noi pete de lumină. Ne scufundam într-o linişte proprie... iar timpul uitase de noi.

Ştii tu cât e de greu să dai viaţă unei culori, ori culoare vieţii?
Aş alerga până-n colţurile fiinţei sferice a Pământului, urmărită de fantome şi umbre, să simţi că întotdeauna îţi voi oferi mai mult, cât mai mult, mai mult decât ceea sunt eu, mai mult, mai mult... Eu nu ştiu şi nu pot să-ţi dau decât un pic mai mult decât mine... şi anume dragostea, pe care eu o simt în piept! Eu o simt în piept, nu în stomac! În piept stăruie sufletul meu pentru tine, în piept mi-e şi dragostea! Acolo mă simt eu sufocată de prea multă trăire pentru tine! Iubirea mea pentru tine depăşeşte graniţele sufletului meu, iar eu fiind numai suflet... Îţi ofer mai mult decât ceea ce sunt. Acolo ajunge ea până-n trup. Din suflet, până-n trup. Apoi iese prin pori şi se lipeşte de tine, ţi-o transmit, trece din porii mei, prin porii tăi, ajunge-n venele tale, apoi în sufletul tău. Am o indispensabilă nevoie fizică de tine... altfel... explodăm... eu... dragostea... dorul... tu.

Să ştii...

...că a început să plouă cu dungi de platină peste zilele mele, de atunci...
Şi de atunci a tot curs un miros de toamnă în sistemul meu zvăpăiat şi melancolic. Pe zidul vieţii mele tu ai lipit bucăţi de zile însorite ca de faianţă. Formezi modele înflorate pe a mea trăire...

Solitarul cel tomnatic

Lumina candelabrelor antice din incapere dadea nastere unei atmosfere de vorbe-ascunse in perdeaua de taceri. Clipoceau mii de tristeti in zambetele furnicilor ce se perindau pe suprafata aspra a peretilor din secolul nouasprezece, iar in ochii frunzelor uscate de pe podea se auzeau mirosuri de toamna. Peste viata lui se asternuse o mireasma grea de cafea, iar peste creieru-i cret un pled de flori uscate. El, cel ce statea de-o vesnicie sub candelabrele de timp si gandea a toamna...

Ascultă... ascultă plesnetul iubirii mele... e în aer... e peste tot... e în mine... e în tine... e în nori... e în frunze... pentru tine...

My love for you still grows and this I do for you, before I try to find the truth my final time...

 

De final.

Nu ştiai.

Ştii... ţi-au cam crăpat ochii când ai început să observi că eu nu sunt femeia ta ideală şi nici măcar nu ma apropii de ea. Sunt exact opusul ei. Te-ai îndrăgostit de ceea ce credeai tu ca puteam eu fi, nu de ceea ce sunt. Tu nu mă formezi aşa cum vrei şi ai nevoie, eu sunt deja formată.
Sunt exact pe dos.
Ai crezut într-un "noi" al tău, nu în mine.

Îţi multumţesc pentru aşteptare. Am fost doar în impas.
 Eu sunt eu.

Ştii de ce doare singurătatea?

Ştii de ce doare singurătatea?
Pentru că tu te opreşti, iar ceilalţi continuă să meargă înainte, fără tine. Ai vrea să nu fii singurul care face paşi înapoi, care se izbeşte de ziduri şi pocneşte la contactul cu cele ce îl aşteaptă în faţă.

Norocul meu că te am pe tine...

Căci te iubeam cu ochi pagâni
Si plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

 (Mihai Eminescu - Pe lângă plopii fără soţ)

Pentru noi

Fii sigur că până la sfârşit am să te iert. Şi am să te iert de mii şi mii de ori, căci eu îţi dau indicii, ajung să-ţi vorbesc aşa de clar cum nimanui nu i-am mai vorbit, îţi spun să faci invers spuselor mele, iar tu faci pe dos. Oricum, în final tu ai să ştii ca nimeni nu a mai trăit pentru tine aşa cum am facut-o şi continui s-o fac eu! Tu nu ai înţelegere pentru tristeţea ce înfloreşte în corpul sufletului meu atunci când nu-ţi simt respiraţia într-a mea. Tu nu crezi în copilăreala mea de la capătul întâlnirilor noastre, fiindcă pare anormala în fiinţa mea de şaisprezece ani, dar ţin să-ţi spun just că ea e sinceră, e sinceră ca mine. Nu vreau să-mi iei suferinţa, nevoia necondiţionată şi obsesia mea nebuna de tine ca pe-un alint al meu, ca pe-un joc des întâlnit, ca pe ceva banal - că tot am sentimente speciale pentru ce-i special - ci să înţelegi că aşa-mi exprim eu nu pleca-ul, că eu am murit cândva şi am reînviat pentru tine, eu respir prin tine.

Să nu ma laşi când îţi spun să mă laşi. Eu exist opus regulilor naturii, ştii bine. Nu fi ca mine, doar comportă-te cu mine ca pentru mine.

Buze acre.

Cum crezi că aș putea să-mi storc ochii de privirile amare pe care ți le trimit ca pe scrisorile cu mesaje simple, pline de viețuiri trecute, când tu îmi intri sub piele ca un vierme ce rămâne încarnat, lincezind în suferința noastră?

Mă întreb câte-mi mai poți lua, și ce mai pot avea când nu mai am nimic din tine. Nu știu cum simt că te pierd, când niciodată nu te-am avut. Pe când tu socotești că nu mă poți pierde, că vie ori moartă eu sunt lângă tine. Dar tu, tu m-ai cunoscut moartă, mergând prin neguri, de câte ori mai pot muri? De câte ori mă mai ucizi? Cum crezi tu că surâsul meu îți va fi aripi până vei învăța să zbori, când el însuși e ireal?

Te privesc de dupa dealurile arse de timp și contemplez la contemplarea ta rece ce ți se scurge pe buzele-ți  acre.

Cezara

 Cezara către Ieronim

Iartă dac-o femeie îti spune că te iubeste. O femeie frumoasă si tânară, caci stiu ca sunt frumoasa. Dar stiu eu... tu esti atât de mândru, stii a privi atât de rece...Ah! cum as topi gheata ochilor tai cu gura mea -iubite ! De ce sa mai îmbrac amorul cu valul rusinii... când te iubesc, când as primi sa fiu servitoarea ta, numai sa ma suferi într-un colt al casei în care vei locui tu, sa suferi ca sa sarut perina pe care va dormi capul tau. Vezi tu ce copil supus, umilit, este amorul? Tu crezi ca sunt o nerusinata, o rea, o femeie de defaimat: dar cugeta un lucru, ca as fi un miel, ca n-as vorbi un cuvânt, ca as tacea privindu-te, daca m-ai iubi si tu pe mine. stiu eu cum e inima ta? Pot eu sti? Vin de-mi spune cum este... Ce se petrece în acea camaruta unde-as vrea sa locuiesc eu... numai eu. si stii tu cum ma cheama?

Cezara

.....................................

Ieronim către Cezara

Ca esti frumoasa, cred; ca ma iubesti, îti multamesc; ca-mi oferi tot ceea ce tu crezi ca m-ar face fericit, ma face sa fiu în stare de-a-mi jertfi viata pentru tine. Îti sarut mâna pentru vointa ce ai de-a ma face fericit, desi te înseli când crezi ca amorul tau de femeie m-ar putea face. Amorul este o nenorocire si fericirea ce mi-o oferi, venin. Ca n-o stii aceasta este împrejurarea care te face adorabila. Dac-ai avea pentr-un moment ochii mei, ce altfel ti s-ar arata aceasta lume în care tu cauti si speri a gasi ce nu-i în ea ― fericirea. Tu zici sa te iubesc. Daca te-as putea iubi ca pe-o stea din cer... da! Dar daca suspin, daca doresc... n-aud eu din toate partile aceleasi suspine ordinare, aceleasi doruri... ordinare; caci care-i scopul lor? Placerea dobitoceasca, reproducerea în musinoiul pamântului de viermi noi cu aceleasi murdare dorinte în piept, pe care le îmbraca cu lumina lunii si cu stralucirea lacurilor, aceleasi sarutari gretoase, pe care le aseamana cu zuzurul zefirilor si cu aiurirea frunzelor de fag. Este asa, sau nu?

Priveste-ti-i, acei tineri cu zâmbiri banale, cu simtiri muieratice, cu soapte echivoce, vezi acele femei care le raspund prin ochiri voluptoase si miscându-si buzele ― vezi! împrejurul acestui instinct se-nvârteste viata omenirii... Mâncare si reproducere, reproducere si mâncare!... si eu sa cad în rolul lor?... Sa cersesc o sarutare? Sa fiu sclavul papucului tau, sa tremur când îti vei descoperi sânul... sânul care mâini va fi un cadavru, si care dupa fiinta sa este si astazi? Sa ma frizez ca sa-ti plac, sa-ti spun minciuni ca sa petrec mintea ta usoara; sa ma fac o papusa pentru... cine o si mai spune pentru ce? Nu! nu ma voi face comediantul acelui rau care stapâneste lumea; mi-e mila de tine, de mine, mi-e mila de lumea-ntreaga. Mai bine mi-as stoarce tot focul din inima, ca sa se risipeasca în scântei, decât sa animez cu el o simtire pe care o cred nu numai culpabila, ci ordinara... Lasa-i sa se mângâie în simtirile lor, lasa-i sa se iubeasca, lasa-i sa moara cum au trait: eu voi trece nepasator prin aceasta viata, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun!... numai nu ca ei. Sâmburele vietii este egoismul si haina lui minciuna. Nu sunt nici egoist, nici mincinos. Adesea, când ma sui pe o piatra nalta, îmi pare ca în cretii mantalei aruncate peste umar am încremenit si am devenit o statua de bronz, pe lânga care trece o lume ce stie ca acest bronz nu are nici o simtire comuna cu ea... Lasa-ma în mândria si raceala mea. Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap printr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara. De ce vrei tu sa ma cobor de pe piedestal si sa ma amestec cu multimea? Eu ma uit în sus, asemenea statuii lui Apollo... fii steaua cea din cer ― rece si luminoasa! ― s-atunci ochii mei s-or uita etern la tine! 

(Mihai Eminescu)

Galoșii mei cei noi

Ai reușit să mă descoși fir cu fir, să mă desprinzi de pe suprafața realității ca pielea moartă din jurul unghiilor. Știi, pielea aia care se dă jos cu greu și rămâne în urma sa sânge profiriu, dar nu închegat, ca cel din restul corpului, ce tipul acela de sânge ce stă lichid, pur, fin... iar sub ele, durere, multă durere. Așa au rămas pașii mei pe praful plin de realitate atunci când am plecat în lumea aglomerată de entități fantastice, cu tine.
M-ai descălțat de trecut și mi-ai dăruit galoși noi, plini de viitor.
Îți mulțumesc.

Balet.

De ce ţi-e teamă?
Eşti copil pur, timid, viu, temător de viaţă.
Creează fără frică şi nu mai reflecta la ce nu te ajută. Tu cazi în fiecare zi şi ne tragi pe toţi după tine, doar pentru că ai ochii minţii închişi. Deschide-i şi aruncă raze de soare în tot ce te încojoară, fără generalizări crude. Fii spontană-n gesturi şi nu mai analiza în detaliu ce creează toţi cei pe care îi urăşti, doar din frica asta inexplicabilă. Ca să fiu ca tine, am să-ţi spun că noi toţi ne-am născut singuri şi singuri suntem, singuri murim. Ne avem doar pe noi înşine, ne formăm în mod incontrolabil în funcţie de mediul în care trăim. Dar, sincer, nu e cazul să mori zilnic gândindu-te la asta. Te judeci şi ne judeci, doar pentru că te-ai rătăcit şi nu te mai poţi găsi pe tine însăţi. O să te găsim noi, în cazul în care ai să cobori de pe piedestalul imaginar pe care te-ai aşezat, care e înalt, dar în mod inconştient tu îl crezi inexistent.
Am fost cu toţii în situaţii asemănătoare cu a ta, dar am lăsat teama nelămurită şi orgoliul infinit la o parte şi am ales să fim fericiţi. Nu contează să ştii cine eşti, contează să fii tu. Nu mai contează cum eşti, dacă le place altora, sau daca se încadrează în standardele tale, nu contează să fii bun, sau cel mai bun, contează să simţi totul în întregime, să nu mai controlezi nimic din cele sufleteşti, să zbori, să fii tu, cea fericită.
Nu mai alunga fericirea din viaţa ta.
De un semn avem nevoie pentru a te scoate din întunericul în care te-ai afundat. Doar dă-ne voie, atât te rugăm, pentru că NE PASĂ.

P.S. Nu timpul e problema. Tu ştii bine că... el slujeşte, dar nu există.

Ştim că nu-i prea frig pentru noi.

A venit deodată, curajos şi fără întrebări de pus, din respect măcar. I se citea în ochi tupeul, răutatea şi viclenia. A venit să mi te fure...

El înlătură căldura din organismul meu şi o împregnează în suflet. Mă face să mă simt plină, trează, crudă, sigură, frumoasă... completa. Dar, totuşi, creează un paradox nedivulgat prin simplul fapt că ia cea mai bună parte din mine, mi te ia pe tine. Te duce departe, te lasă acolo şi se întoarce la mine. 

Dacă el te fură din mrejele mele, atunci ce-i mai rămâne? 

Sunt ca şi moartă fără tine. Cu mine el n-are ce să facă. Eu fără tine nu exist. Tu eşti secunda mea eternă. Eşti viaţa mea veşnică. Te smulge de lângă mine, dar din inima mea n-o va face niciodată, fiindcă e toată a ta, acolo tu-mi eşti infinit. Dar fără tine în realitatea ce ne cufundă în povestea noastră magică, ea se veştejeşte, moare încet, încet. E fapt clar că din inima mea nu te va lua nimeni niciodată, dar îmi doresc ca dragostea noastră să fie completă, să ne avem în toate modurile posibile.

Am să renunţ la viaţa pe care el mi-o dăruieşte, în schimbul supravieţuirii tale, dar numai... hai să rezolvăm asta cumva! Nu vreau să-l las să te omoare, dar nu-l lăsa nici tu să te dezlege de mine...

El, frigul, o să plece, ştiu, dar viaţa pe care el mi-o oferă, nu compensează nici măcar pe jumătate moartea pe care mi-o înfinge-n suflet absenţa ta.

Frumoşii ani ai tinereţii...

Morţi vii.

În creierul creţ al vremii de afară s-au ascuns lacrimi sălbatice, gânduri moarte şi vieţi vii. Ne-am amestecat cu toţii în amintirile ei, iar ea ne-a cuprins cu braţele sale de frig şi ploaie. Noi ne-am îndrăgostit de ea, ea s-a indrăgostit de noi. Între noi creşte o milă reciprocă. Noi suntem fără de inimă, iar ea e fără de pereche, e singură. Noi suntem împreună, dar degeaba, daca nu ne iubim. Ea are iubire, dar nu are pe cine iubi. Se chinuie să ne atragă atenţia cu fiecare adiere de vânt, fiecare furtună, fiecare nor... dar noi nu putem crea. Noi suntem nişte morţi vii, în stare de... nimic.

Bury all your secrets in my skin
Come away with innocence, and leave me with my sins
The air around me still feels like a cage
And love is just a camouflage for what resembles rage again...

So if you love me, let me go.
And run away before I know.
My heart is just too dark to care.
I can't destroy what isn't there.
Deliver me into my fate -
If I'm alone I cannot hate
I don't deserve to have you...
My smile was taken long ago
If I can change I hope I never know

I still press your letters to my lips
And cherish them in parts of me that savor every kiss
I couldn't face a life without your light
But all of that was ripped apart...
when you refused to fight

So save your breath, I will not hear.
I think I made it very clear.
You couldn't hate enough to love.
Is that supposed to be enough?
I only wish you weren't my friend.
Then I could hurt you in the end.
I never claimed to be a saint...
My own was banished long ago
It took the death of hope to let you go

So break yourself against my stones
And spit your pity in my soul
You never needed any help
You sold me out to save yourself
And I won't listen to your shame
You ran away - you're all the same
Angels lie to keep control...
My love was punished long ago
If you still care, don't ever let me know
If you still care, don't ever let me know...

(Snuff - Slipknot)

Ură.

Ascultă-mi adâncurile şi nu cerceta prea mult. Doar analizează. Superficial valorificându-mi vorbele, tu n-ai să înţelegi, pentru că pare ilogic şi de-a dreptul femeiesc. Nu mă transforma în fum şi lasă-mă solidă, sau măcar tăvăleşte-ma în praful curb al minţii tale şi fă-mă lichid, căci la marginea sufletului meu leneveşte dragostea ce abia aşteaptă să intre acolo cu tine de mână. Eu n-am un motiv bine întemeiat, învelit în vorbe care să te cuprindă şi să te învârtă în lume centrale diferite, însă pot spune c-am trăt atâtea, ce mai rar pot fi exprimate în cuvinte. Nu-i greu pentru mine, ştii bine, dar dacă ţi-aş vorbi pe-ndelete, tot ce-ai întelege ar fi URĂ.

Un copac.

Când umezeala palmelor tale se izbeşte de pielea mea uscată simt cum contrastul dintre noi mai vorbeşte o dată şi îmi aminteşte cât de împreună suntem. Hai să mergem în cel mai fioros şi necunoscut loc şi o să-ţi demonstrez că mă simt ca acasă, căci sunt cu tine. Da, nu contează când şi unde sunt atâta timp cât te am aproape, pentru că tu eşti acasă. Sufletul meu se umple de sufletul tău şi devine plin. Niciodată nu dă pe-afară, mereu e la limită. Ştii şi tu la fel de bine că dacă ar fi prea mult, aş muri. Ochii mei nu pot fi morţi în preajma ta, şi e singurul lucru pe care nu îl înţelegi în întregime, pentru că îl simţi, dar nu îl vezi. Tu nu poţi vedea răcoarea din ochii mei, pentru că ea nu există atunci când sunt cu tine. Nu e deloc paradoxal, să ştii, pentru că dragostea mea o simţi, nu o vezi, dar e de ajuns, pentru că e prea minunat ca să nu mai crezi. Simţi că e reală, pentru că o simţi până în adâncul oaselor, pe când, moartea e prea "coşmarică", e prea de neînchipuit. Totuşi... nu vreau să o materializezi, pentru că doare. Lasă-mă doar pe mine să trec prin asta, tu nu eşti obligat s-o faci. Am nevoie să te ştiu aproape, dar destul de departe cât să nu te atingă. Vreau să ştiu că în final ai să fii acolo, pentru mine. La capăt de drum, tu să mă aştepţi cu viitorul într-o mână şi dragostea în cealaltă. Când mă vei strânge în braţe, să le laşi să se împregneze în pielea mea, acolo ele vor fi în siguranţă. Apoi să mergem la braţ prin viaţă, să fim ca două crengi puternice, cu coajă dură, naturală, răsărite din acelaşi trunchi de copac. Când ei vor pune mâna pe noi, vor simţi o individualitate, o unicitate de nebănuit, o scoarţă groasă de copac tânăr, dar plin de dragoste, inteligent şi deloc naiv. Să îi doară la sfârşit. Noi nu vom crede în mâinile alea frumoase şi reci... Noi vom fi un infinit împreună... tu şi cu mine.

Te rog frumos...

Când am căzut în mine, mi-am format goluri largi în inimă. Mi-am picat în suflet, m-am ridicat şi am rămas acolo. Ştii cum sunt eu acum? Eu exist în spiritul meu, eu sunt vie, dar am sentimente moarte. Nu mai sunt cadavru cu sentimente vii. E mai bine acum. Ştiu să simt, dar cât trebuie. Poate că pierd multe, luând totul cu măsură, şi nu ştiu să mă bucur în cele mai mari proporţii de tot ceea ce primesc, dar mi-e frică. E ca atunci când încerci să eviţi un loc anume doar pentru că ţi-a fost făcut rău în timp ce erai acolo. Aşa evit eu supradozele de sentimente, profunzimea şi intensitatea lor. Poate că nu simt iubirea la cele mai înalte cote, dar nu simt nici pierderea. E un slab caracter de indiferenţă, care te face să realizezi că am fost lovită crunt cândva. Tăria de acum mi-e semn. Eu port pe suflet cicatrici de putere.
De fapt, nu ştiu cât de "mai bine" e, dar încă sunt cu capul sus, de la ultima îngenunchiere pe care am încălcat-o, de la ultima plângere pe care ar mai fi trebuit s-o am şi n-am avut-o. Dacă mă iubeşti, te rog frumos să o faci cu tot cu aceşti pistrui de indiferenţă, pete de răutate şi gânduri de răzbunare ce se ascund în mine. Ele sunt parte din ceea ce sunt eu... Dacă nu, pătrunde în sufletul meu, caută-mă... Acolo m-am rătăcit.

Scuză-mă.

Şi crede-mă că încep cu "şi" pentru că povestea noastră niciodată nu a luat sfârşit, ci doar am încercat eu sa plec, să te las în mediul tău artificial, de plastic. Eu nu pot să uit şi cred că nici nu vreau s-o fac, căci tu calci fără să te uiţi pe triumful singurătăţii mele şi, sincer, simt că între noi stăruie o legătură mai strânsă decât cordonul ombilical dintre mama şi făt, atunci când el se află în pântecele ei. Îţi jur că nu pot să las nimic în urmă, iar prezenţa ta infinită mă urmăreşte chiar şi atunci când nu se află nimeni în jurul meu, căci tu eşti o entitate deosebită, eşti o altă fiinţă a mea, al doilea suflet al meu, un al tip de inimă. Îmi eşti atât de aproape încât cu orice persoană, oricât de lipită de mine ar fi, eu mă simt singură, eu nu mă simt eu, nu mă simt în largul meu, fiindcă lipiciul iubirii noastre s-a întărit între noi, iar sufletele noastre sunt siameze... şi cu toate că niciodată nu mă simt la nivelul tău, niciodată destul de bună, niciodată pentru tine, noi ştim ca suntem unul pentru celălalt, pentru că ne suntem completări reciproce, noi suntem suflete pereche. Tu ştii că simt, eu ştiu că simţi, dar nu vorbim... Ştii, cum spunea Shakespeare:"Era rostire în tăcerea lor şi fiecare gest grăia." Aşa suntem noi. Aşa cum, cu regret, ucizi  tot ce-am trăit şi trăim noi, calcă şi peste timiditatea şi poate comoditatea ta, şi te rog, fă ceva! Rezolvă tu asta! Fii tu bărbatul! Tu ştii că eu nu ştiu să am încredere, dar numai tu mă poţi învăţa să învăţ. Ştiu asta. Vom cunoaşte amândoi ce înseamnă să te dăruieşti, să nu trăieşti pentru tine, ci pentru cel te lângă tine...

Noi - schimbare

Când în ochii lor pluteşte şi domneşte atât de mult dezmăţ, atâta nebunie, atâta poftă şi dorinţă de viaţă, tinereţe, aventură, erotism... atunci mi se împleticesc mintea cu sufletul şi încearcă să descopere motivul pentru care ochii bătrâni, înecaţi de vechi şi străini de nou, judecă şi chinuie tinereţea celorlalţi. Poate eu am capul prea strâmt, acoperit de prea multe bucle roşcate, şi nu digeră niciuna dintre aceste idei nefondate, însă nu pricep ura pe care cei trecuţi prin viaţă o aruncă asupra celor ce habar nu au cu ce se mănâncă. Ce-i nou nu va fi niciodată ca ce-i vechi, poate nici la fel de bun, dar va fi întotdeauna altfel. Nu e nevoie de critică şi război pentru asta. Schimbarea este importantă. Integrându-mă în grupul tineresc, ţin să arunc cu vise, căci visele noastre nu sunt aceleaşi cu cele ale bunicilor noştri, dar sunt ale noastre şi sunt frumoase.

Lorelei

Iubea.

Fâlfâierea unui steag imens plutea deasupra sufletului învins.

Tot ce, ştiut, se învechise, trăit, devenea nou. Inima-şi trimetea bătaia în fiecare gând, ca un galop de soli călări trimişi de un împârat spre toate hotarele.

Trufia de-a iubi, de-a te şti vast, acoperit de uralele mulţimilor din tine.

În tine ca un cer de august în ploaia lui de stele.

Secundele nu mai erau treptele de pivniţă sau de pod ale timpului, ci terasele lui, tipsiile imensităţii lui oferite.

Cuvinte nu mai sunt

Nu e trist cum îţi înghiţi nodurile, cum îţi plânge plânsul în miezul gâtului fiindcă-i locul prea stramt pentru... atâta durere?

Lună în doi

Când noaptea opalină-mi acoperă fereastra, iar lumina ce coboară-n raze fine îmi străpunge pielea, aș vrea să știi că ele-s ale lunii și că-mi doresc din adâncul izvorului meu ca tu să ajungi odată cu ele la mine, pe pieptul meu, să mă îmbrățișezi cu inima, să-ți lipești sufletul de al meu și să mă ridici în ceruri, să-mi fii luceafăr. Acolo am să te conduc spre cel mai diamantin loc, spre cel mai fericit... spre luna! O să ne amestecăm acolo, o să ne îmbrăcăm fiecare cu dragostea celuilalt și o să uităm de cei lăsați în urmă.

Ne vom săruta pielea scăldată în lumină pură și ne va mirosi părul a ploaie stelară, a curat. Ne vom contorsiona în obrazul lunii, iar trupurile noastre se vor uni în urlete de plăcere. Fericirea iubirii noastre va face luna să lumineze singură, fără de ajutor solar, căci noi, de fapt, îi suntem miez, izvorul său etern de supravietuire, așa cum îmi ești tu viață.

Tu fericești!

Tu să nu fii ca soarele, tu să fii tu. Dacă ai avea ochi să vezi în mintea ta, ai ști că aparențele înșală și că gândurile nu au gustul așa de amar cum crezi; nu e chiar ceață.

Să arunci o privire și în ale tale urechi, ca să poți auzi mai bine ecourile lăuntrice. Să atingi cu buricele degetelor mirosinde a acuarele toate sentimentele acelea gri, să le dai culoare, să le conturezi noi aripi gata să reîncerce vechi zboruri cândva eșuate. Să strângi într-un coșuleț din ramuri de amintiri împletite toate visele-ți pierdute și să le adulmeci aromele fine, ușoare. Să sufli aer greu în nori pufoși, dur spintecați de curcubee ce le prinzi - brâu colorat - la talie, și apoi s-o iei nebun la goană prin lume.

Știi... la tine e cald și bine acum. Vremea rea a trecut. Așa că ar fi mai bine să strângi în pumnul tău alb luna, să o săruți și să o arunci spre soare. El o s-o facă să strălucească. El o s-o facă fericită. Să-ți faci inel din fire de păr bălai de bucurie și să mângâi puf frumos de păpădie. Să lași fluturi și stele să-ți gâdile palmele și să guști din miez dulceag de fantezie la fel cum dai viață culorilor și moarte timpului.

Ce frumoasă ți-e fața cea curată înmuiată în lacrimi vii de fericire atunci când calci cu privirea atât de multe câmpii îmbibate-n inocență, când simți junghiuri în coaste căci plămânii ți se umflă de atâta aer colorat, când strănuți imaginație și tușești praf stelar.

Adori să pășești în pași de vals pe apele curate ale râurilor susurânde, să ajungi în pat ploios de trandafiri și să adormi pe note înalte de pian. Să dormi somn lin și apoi să te trezești și să te scazli în băi calde de lumină, să te ștergi pe trup cu frunze albe de satin și să-ți lași aripi de cașmir să-ți crească liber, fastuos.

Îți place tare mult să lași zâmbete să ți se scurgă printre degete, să te apleci, sa le iei iarăși în mainile-ți trandafirii, să le prinzi c-o ață de sufletul tău mare și să le lași să zboare până sus, în ceruri înalte, să le privești o vreme, după care să tai ața și să le lași să-ți cadă pe față, să se poticnească acolo și să nu mai plece. 

Desenezi dungi groase de argint pe foițe aurii, apoi le arunci pe drumuri dantelate și cârpești rochițe pentru lumi noi, dezlănțuite. Îți creezi sateliți înflorați de melodie și construiești ziduri înalte de cărămizi însorite. Sădești în creier creț amintiri și culegi culturi bogate de vise atunci când privești prin geamul murdar de trecut și vezi c-afară-i viitor.

Apoi te urci grăbit pe scari nemuritoare și apuci strâns fructe reci de culori calde pe care le crăpi în dinți mari și puternici și înghiți miez moale de soare proaspăt. Îți pătezi timpanele cu note muzicale și corzile vocale cu versuri de Nirvana: I’m so happy, `cause today I found my friends, they’re in my head.(Sunt atât de fericit, pentru că astăzi mi-am găsit prietenii, ei sunt în capul meu.)

Dai foc cu doar o scânteie ploii vii ce se răsfrânge asupra ochilor tăi curgânzi de chemare.  Desprinzi imagini din fiecare strop de bucurie și pictezi miracole pe fiecare lacrimă de fericire. Îți faci cercei din flori de cerneală și scrii cu gânduri surde de pământ. Apoi pui scorțișoară-n vânt și coși nasturi siropoși pe draperii de dragoste freatică și gata!

Știi...tu ai o pasiune... îți spânzuri cuvinte amare de buze curgânde de miere, le îndulcești și le dai altora pe urmă. Tu fericești!