Alta

Din când în când mă prefac că aud mișcarea picioarelor tale pe podea. Deși tu nu mai ești, iar podeaua-i alta. Iar eu încă sunt, dar și eu sunt alta... căci acum am amintirea ritmului tău, culoarea pașilor tăi și bătăile inimii tale ce zguduie universul meu din temelii, mai tare ca moartea. În creștetul capului meu ți-ai pus amprenta, m-ai numit a ta femeie pe vecie, o reflexie a vieții tale, o umbră a întunecimii, văzută prin gaura cheii din poarta iadului. Un infern cu prelungiri amare-n rai, în raiul nostru prea albastru și îndepărtat de viață, prea aproape de moarte, prea etern.

Și m-ai blestemat. M-ai blestemat căci ți-am furat o parte din timp, când tu încercai să îl legi de tine, de vârsta și trupul tău, neștiind că ești atât de efemer pe-această lume prea albastră. Acum mă cauți, să mă prinzi, să mă legi, să mă arunci, să mă izbești, să mă lovești, să mă lipești... de durerea ta. Iar eu am să mă amuz fiindcă-ai să le spui tuturor de mine și n-au să te creadă...


...căci deși sunt alta, sufletul meu e același...

Mă arunc

Dar eu m-am zăpăcit și m-am întors cu fața spre ceva ce nu cunosc și mă arunc zadarnic în gândurile tale, ca în mare, așteptând să mă înveți tu să înot. Să caut în tine, să te aflu, să te găsesc prin sufletul meu ce-l simte pe al tău, ca doi gemeni, ce se simt, din depărtare. Îmi arde tâmpla, fiindcă simt blestemul, simt durerea ultimului an ce se grăbește să treacă, iar eu rămân în urmă, ca un copac ale cărui frunze pleacă odată cu vântul.

Mi-aș zdrobi singură scoarța capului meu, de scoarța unui copac, din curtea trupului tău veșted, plin de vânt și de ploi. Căci pe mine m-a înconjurat toamna și mă simt captivă, prizonieră anotimpului ce mă colorează și mă răcește, în fiecare noapte. Acum eu dorm pe amintirea ta și visez că mă prăbușesc în brațele tale, grea și fără putere...

...ca un vârcolac însetat de iubire.

Înflorit

Te-am lăsat să trăiești prin mine, precum ghimpele ce-și ia seva din frumusețea nobilă a trandafirului. Și tot n-am secătuit. M-am hrănit din natură și din tumultul vieții tinerești, fără să te judec pentru plecarea ta. Te-am îmbrăcat cu zâmbetul meu, te-am protejat cu gândurile mele prea pline de speranță și m-am sinucis.

Mi-am înghețat sentimentele și mi-am oprit lacrimile la ieșirea din ochi, lăsând genele să fie gratii. Te-am închis acolo, te-am inundat cu lacrimile dinlăuntru și nu am mai lăsat pe nimeni să audă despre tine. I-am obligat pe toți să te omoare, căci eu asta am încercat.

Dar tu învii și-mi vii în ureche ca o primăvară timpurie, ca un dezgheț spontan și suspect: prea brusc ca să nu pleci, prea devreme ca să mai vii. Te dau la o parte si te răstălmăcesc cu primăvara ta cu tot căci

vreau să ma-nflorești.

Aștept

Trăiesc acolo unde nu mă simți și nu mă poți salva, unde inima bate-n neștire, iar gândurile se rotesc haotic, pe nesimțite, în liniștea timpului. Aici, noi ne ducem viața la-ntâmplare și veșnic ne dorim ceva mai mult, ce nu știm să concretizăm, dar știm să creăm cu sufletul. Ne confundăm unii pe alții, prin propriul suflu dus de vânt, spre nicăieri, în ceață.

Dar uneori... simt că m-ai uitat, că locul meu de nepătruns, pe care ți-l doreai în suflet, pe care îl voiai a ști, s-a pierdut odată cu mine în zâmbetul tău cald, în ochii tăi senini. Locul meu de trăit nu mai înseamnă nimic pentru tine, iar cel ce mă așteaptă pe vecie a ieșit din sfera gândurilor tale prăfuite.

Parcă ai desprins sufletul din mine și l-ai îngrămădit în tine. Parcă mâinile tale răscolesc prin mine și totuși nu mă găsesc. Parcă vrei să mă ai, dar nu mă vrei pe mine.

Mă aștept să mă aștepți. Aș vrea să știu ce drumuri ai strivit cu pașii tăi, unde umbletul ți-a fost, să aflu poveștile tale și să te întorci. Iar așteptarea ta mă doare în corp, îmi îmbătrânesc oasele și mă apasă pe interior, pe neatinsul meu zadarnic. 

Aștept

să îmbătrânești. 

Spre neatins

Am să mă duc, în ciuda nechemării mele, în albastrul valurilor spumoase, spre lumină, spre neatins. Am să plec. Iar tu mă vei crede rătăcită, fiindcă așa m-ai cunoscut. Însă zâmbetul meu se va așeza pe dorul tău precum un fluture pe o floare ofilită: Dezamăgit și singur.

Ai să mă cauți pe toate luncile, fără să știi că locul meu nu e pe pământ, ci în mare. Ai să creezi noi căi pentru amintirea mea, fără să știi ca eu nu am drumuri.

Dar am să fiu la răspântia dintre gând și cuvânt. Am să mă așez tăcut, timid și cert, pe dorul tău nestins și am să-ți șoptesc bătăile inimii mele, învățând-o pe a ta din nou să bată.

Am să fiu pe văi, pe văile trupului tău ars de căutări si amintiri. Ai să ai întrebări de pus și nimeni să-ți răspundă.

Dar uitându-te cândva la cer, ai să îți dai seama că norul de deasupra mării are ochii mei, căci chipul meu din mare se reflectă-n cerul tău, brăzdat de ploaie. Iar marea mea se scaldă-n stelele căzătoare ale inimii mele.

Și ai să-ți găsești pacea, căci vei ști că cel mai frig e în ajun de răsărit iar eu nu îți voi lăsa inima nicicând...

...zdrobită

Regretată

Aș vrea să mă plângi precum o plâng eu pe cea care am fost. Să mă pictezi pe conturul inimii tale și să mă uiți lipită de miezul tău, prinsă iremediabil de înăuntrul tău. Nu îți doresc ca viața să te încununeze cu aceeași grea coroană de emoții pe care eu am fost sortită să o duc.

Te-aș jeli într-una dacă în mine ar mai încăpea altă ființă în afară de cea care sunt, mâncată de misterul lăuntric ce zace lângă ceasul trupului meu. Tu nu știi, dar sufletul meu e ars de soarele absenței tale, amestecat ca o licoare cu sângele prea rece al minții mele purpurii.

Te-aș aduce înapoi, dar nu înainte de a mă primi din nou în mine, pe cea care am fost, fără suicide...

...prin vis.

Înstrăinare

Ne-am apropiat de viitor cu gândul, ne-am apropiat de veșnicie cu trupul, dar nu le-am atins. Ne-am strecurat ochii în ochii celuilalt și i-am spălat privind la lună și la stele, blamându-i pe ei zile la rând pentru neîmplinirea noastră. Dar n-am știut că vina se varsă și revarsă în sufletele noastre, în egoism și indecizie. Ne-am lăsat duși de val la început și am continuat cu eforturi imense de întoarcere a vieții în mod invizibil, am crezut în aparența schimbării, când de fapt apele din noi au fost tulburate dureros și ireversibil.

Apoi ne-am jurat că vom trimite totul în trecut, că prezentul e nou și că noi nu ne vom mai cunoaște, dar am știut să ne întoarcem obsesiv în aceeași melancolie specifică inimilor noastre, mutilați de absența celuilalt.

Ne-am rătăcit unul de celălalt și îți simt fericirea în dorul meu de nepătruns. Viața s-a rotit, iar acum ne înțelegem, dar nu ne mai avem.

Nu am știut că prețul înțelegerii este înstrăinarea.

Te iubesc puternic. Te iubesc cald și frumos.

Același ghimpe

Ai apărut ca o necesitate, existentă în viața mea de când m-am transformat în ceea ce sunt astăzi, de când am intrat în cocon. Ai rămas ascunsă ca un ghimpe sub piele și ai revenit în momentul renașterii mele, când te-am ales, fiindcă te-am simțit și mi-am dorit să te scot la suprafață și să renaști prin mine.

Simt că te-am alăturat ființei mele, prin sinceritate și completare. Libertatea noastră se liniștește prin rebeliune în culcușul înțelegerii noastre, în misticismul nostru sincer. Te simt alipită inteligenței mele prin propria-ți inteligență, prinsă iremediabil de colții mei, prin faptul că am fost și eu cândva, un ghimpe.

Certitudinea

Te-am așteptat printre jumătăți de zile, să apari ca o nălucă în gândurile mele, tânjind după regrete și amintiri. Te-am așteptat ca un călător în gară, înspăimântat de venirea trenului, nerăbdător și singur. Fiindcă am știut sigur că ai să te întorci, dar nu în aceste nopți de vară, prea luminoase.

Ești una dintre incertitudinile mele cele mai pregnante. O incertitudine repetată și usturătoare. Fantasmagoria mea răpitoare și-nsetată, departe de a fi smulsă din mine, prea aproape de o reală îndepărtare. De aceea ești singurul sunet din noapte, singurul urlet, deși nu mai ești singur.

Îmi așezi suferințele tale și incertitudinile pe tristețile mele, le apeși puternic, pui sare și pleci. Iar vindecarea mea îndelungată îți servește drept consumarea iubirii în lume, fiindcă eu nu sunt în stare s-o primesc. Te întorci alb și murdar, mai apropiat de iubire, mai departe de lume, impresionat de schimbările mele, fiindcă în fiecare final al nostru, eu rămân certitudinea ta dulce, iar tu veșnicul meu călător.

Ești călătorul din tren ce mă privește acum cu un aer grandios, știind sigur că voi urca și mă voi așeza lângă tine. Iar tu te vei evapora ușor, ca într-un vis și eu voi sări nebună din tren... pentru că acum un an, l-am pierdut (mi-ai spus cândva), iar fiecare drum, e doar un vis.

Fiecare venire, e doar un vis.
Fiecare plecare, e doar un vis.

Căci toate ce se văd și par sunt un vis într-un vis doar...

Și mă întreb, în ceas de noapte, de ce te mai primesc în gândurile mele, de ce ard de nerăbdare să-ți vorbesc, să te chem și să te fur... Mă-ntreb acum, când nu știu unde ești, acum...

...când toate lucrurile-n noapte devin atât de timide.

Am să uit

Nu pot să cred că m-ai ucis, în zâmbetul tău de nepătruns, prea neîndurerat și rece. Căci mă ascundeam în tine și nu-mi doream ca să mă afli, să te pot apăsa pe dinăuntru, să simți puternic căldura dorințelor mele. Te-am lăsat să te întinzi pe vârsta mea, pe anii noștri diferiți și simpli, ca niște flori pe lângă care lumea trece.

Te las să mă chemi, te las să mă ai în mintea ta, pe lângă inima vieții tale împărțită-n două, ștrangulată și indecisă. Iar eu am să mă culc aici, în singurătatea timpului, în culcușul pământului ars de soare, așteptând să fiu udată, ca o floare pe lângă care lumea trece.

Aștept să te întorci un pic mai cald, să te ridici de pe timpul nostru atât de pierdut, să nu-ți mai pui fericirea în memorii și să revii la aceeași agresivitate cu care natura te-a născut. Și-atunci promit c-am să mă ridic din acest cuib de cârtițe oarbe... Și-am să uit că sunt doar o floare pe lângă care lumea trece. Am să uit că

nu m-a cules nimeni niciodată.

Prin tine

Când mi-ai rostit aseară iubirea prin cuvinte, te-am simțit alături, cum n-ai mai fost de mult. Și am uitat tot răul pe care-l provoci sufletului meu, închizându-te înaintea mea, uitând și tu, la rându-ți, cât te mult îmi doresc să dezleg misterul ochilor tăi. Mi-ai promis că brațele tale vor fi deschise pentru mine, dar cum aș putea să mă adâncesc în ele, când inima ta se află în spatele unui zid, atât de bine construit? M-ai făcut să mă pierd în veșnica mea enigmă, obligându-mă să fiu cine trebuie să fiu, dar ai uitat să mă înveți să mă deschid, fiindcă înaintea mea, tu ai rămas o enigmă. Și cred că nici acum nu știi cine ești și ți-e teamă de a mea deschidere.

Dar parcă... aseară mi-am amintit că mă iubești și am crezut că secretul e răbdarea și că timpul are să ne învețe, dar am renunțat la a mai spera la ceva în privința ta. Și totuși toată bunătatea ta îmi amintește de dorința mea neprețuită de a te cunoaște, nevoia mea de a mă cunoaște,

prin tine.

Cenușă

Te vânez, fiindcă spiritul meu te cheamă, te-atrage și te arde, până rămâne cenușă din tine. Inima mea te-a prins acum o veșnicie și te tăvălește neîncetat prin nisipurile mării ei necontenite, neliniștite și neobosite.

Dar te îndepărtez cu același efort prea dureros, fiindcă inima mea se macină, precum cenușa din tine, provocată de mine. Și mi-e mâncată, de gurile celorlalți prea chinuiți de existența mea, de tinerețea din ea, de prea multă putere greșit împărțită în mine, în tine și-n jur.

Și aștept... când timpul nostru să vină, când pe tine, să mă chemi. Mă simt ca tine, când mă plângeai, mă dedublez prin ființa ta și aștept să mă plângi, aștept să mă chemi, să mă faci cenușă, să stăm împreună la gura unui șemineu bătut de vreme, tăcuți și fericiți.

Aripi

Și cum să fiu din nou, când nu mai sunt de mult? Rătăcind în ale tale boli, nevoi și nemuriri cărunte, te scufund în ale mele brațe, în pieptul meu, inima mea nenăscută. Să mă creez din nou, să-mi crească mâini, picioare - altele. Inimă. Suflu. Nevoi. Și pe lângă toate, aripi vreau să-mi crească.

Să zbor peste voi, peste noi, peste nevoi. Și dacă m-oi frânge vreodată, să-mi stea aripile pe loc, să-mi devină trupul scrum, spulberându-se peste pământul încins de soare. Iar aripile să zboare în continuare, să uite de mine, să-și piardă greutatea, să-și piardă nevoia de mine; să plece singure, neunite de trupul meu acum pierdut, nedespărțite vreodată de aer și vânt, ci doar de-un trup mai bun.

Căci trupul meu are nevoi, iar sufletul mi-e plin de pline simțiri depline. Aripile mi le-aș îngreuna cu propria-mi ființă. Iubindu-le, le-aș da libertate, dar

nu am aripi
și nu am ființă
și nu sunt alta
ci aceeași eu
aceeași.

Noaptea

Iar prin întunecime am întins mâna, să m-agăț de noapte, ori de-un colț de lună. Eram nudă și mă miram de puterea gândului. Iar vântul nu exista acolo, în lumea de sus, ci doar un aer cald, ca de primăvară. În ceruri e tot timpul primăvară. 

Mă miram de pomeții vii ai lunii, de pielea ei de catifea luminoasă. Și mă iubea, fiindcă eram a nopții. Mă dezmierda și îmi cânta melodii vechi, melodii necunoscute, necântate de nimeni. Nu mă gândeam că sunt atâtea nopți între noi. Uitasem de totul nostru și privirea ta, de cântecele tale și lacrima mea. 

Dar mâna mi-a alunecat de pe colțul de noapte și m-am izbit de pământul de jos. Am căzut printre cearșafuri, m-am scurs din propriul vis ca dintr-un ochi, ca pe-un obraz plâns. M-am îngrămădit în pernă, m-am îngrămădit în tine, neștiind dacă mai încap la fel ca altă dată. Căci corpul meu era umflat de somn și de gânduri, iar noaptea de sus mă făcuse ireală, de parcă nu mai eram a mea 

și nici a ta,

ci doar a ei.

Întoarcerea

Aș vrea să mă rătăcesc în suflul tău, să zbor, să uit să mai aștept pe-altcineva. M-aș adăposti la umbra ochiului tău închis, prea plin de somn și de încețoșare și l-aș face casă. M-aș muta în ochii tăi pentru totdeauna și i-aș lăsa să mă inunde în orice clipă, dac-ar plânge. Aș îmbătrâni mai greu, mai frumos, odată cu tine, în tine.

Dar veșnicia-i doar un ideal și nu-ți mai stă nici ție pe obraz. Se ofilește și moare. Iar obrazul rămâne acolo, ca și când n-ar fi fost niciodată acoperit de niciun ideal, ci doar de concret; fiindcă obrazul e real și nu e ideal.

Și pleci și te rătăcești cu promisiunile tale prin lume și nu le împarți, nu te știe nimeni. Uiți de umbra ta protectoare, uiți de casa mea din ochii tăi și ai să uiți și de noi, dar nu de mine. 

Te întorci. Cu un obraz mai palid, mai lovit, mai dezgolit ca niciodată. Iar eu așez cu mâna, fericirea, fără ideal, pe obrazul tău concret. Și te las să fii și să devii ce-ai fi vrut să fii și nu ai fost, dar ai fi putut să fii doar avându-mă pe mine. Am să stau să te contemplu, fără să fiu acolo. Ai să-mi simți spiritul viu, fără să exist, fără să te încurci în mine și ai să știi că sunt acolo, așa cum ai nevoie. 

Dar am să-ți sărut obrazul și-am să te trezesc... iar eu mă voi adăposti timid și inocent, la umbra ochiului tău deschis. 

Același suflet, cu mai puțin trup.

S-a zdrobit pe dinăuntru cel ce-a pus, în noi, păcatul. Să-l salvăm ca să ne ducă în Nirvana, sau oriunde știe el mai bine. Iar noi să ducem, pân-atunci, păcatul mai departe, să ne mințim că ne iubim cu toții și să ne rătăcim în alte trupuri, neiubite.

Pân-atunci ne vom juca de-a dragostea... Ne vom spune din lună în lună în apus de lună că sufletul ni se topește în ochii celuilalt, că nu, nu ne-am mai împreunat intimitățile cu nimeni și că iubirea-i veșnică, iar oamenii sunt relativi. Ne vom împreuna mâinile mici, de om plăpând și naiv, și vom arunca priviri spre alte trupuri, cât mai nude, cât mai subțiri și mai cochete. Iar pe final, unul se va lovi de ziduri, împușcat de normali, cu o mie de cuvinte de foc, năucitoare, pământești.

Și se va naște din nou. Același suflet, cu mai puțin trup. Traumatizat și neîncrezător în sine, confuz, judecat pe nedrept, un nebun, nou. Mai singuratic, mai înțelept, mai ciudat și mai bun. În timp se va despărți de tot ce nu-i al lui, de tot ce e-n trecut și l-a făcut să nu mai fie ce a fost. Îi va părea mai bine.

Și apoi se va regăsi pe sine în cel pe care l-a pierdut în trecut, mai nou și el și mai murdar. Și va fi bine, va fi primăvară...

Aceeași primăvară, cu mai puțină iarnă.
Același suflet, cu mai puțin trup.

Nud

Din iubire ne-am născut. Din trup în trup, trup plin de suflet, trup plin de roșu. Ne-am dat culoare prin cuvinte și am zburat prin flori, până ne-am întâlnit pe-același zâmbet de garoafă. Iar genele mele s-au încurcat în ochii tăi și părul meu s-a rătăcit prin corpul tău de întuneric, luminos pe dinafară, cu piele curată și întinsă. Ne-am umplut de paradis.

Soarele se așterne pe gândurile noastre, calm și tăcut, câte puțin.
Acum dormi... și ascultă lumina cum se izbește de fiecare obiect din camera aceasta.
Acum deschide gura... și lasă să-ți intre în plămâni o zi întreagă, să te sufoce la început, să o respiri, mai apoi. Am să te trezesc să mă privești la asfințit, când am să fiu mai bine.


Aș vrea atât de mult, din nou, în sufletul tău nud, să mă scufund...

Chip de mătase

Te văd și-acum scufundat în ceruri, acoperit de mult albastru. Ești agățat de pulberea cafenie a pământului uscat de-atâta soare, te trage și te-apasă înapoi, te întinde de-a lungul infinitului dintre cer și pământ. Iar tu răcnești cu sunete înalte de vioară și mă chemi, spre tine, să ne-ntindă soarele împreună, între două lumi.

Te-ai lipit de sunete, ca-ntr-un ecou nemărginit și zaci constrâns de litere, te transformi în cuvinte și abia aștept să te plesnesc de foile bătute de timp, să arunc cu tine în cerneală, să te tăvălesc sălbatic printre cuvinte. Aștepți o lună prăfuită, spartă, cu chipul de mătase. Aștepți să-ți sângereze în creștet, să-ți fie mamă și să te nască.

... să te crească, să te fac unul singur, unul cu natura, unul cu cerul, unul cu timpul, unul

cu mine.

Te zbați, te simt și sunt.

Mi-e poftă de o primăvară dulce, un pic vântoasă, un pic ploioasă... ușor vanitoasă. Aș vrea ca arșița verii să nu mai vină, să nu-mi amintească. Aceste începuturi de foc mi-aduc aminte de începuturile noastre, adevărate. Le face reale, le creează. 

Aș vrea să te creez pe tine, să te conturez, să mă întind pe inima ta, să stau în primăvară. Să te aduc la viață dintr-un gând mic, gând roșu, gând suav și melancolic. Te-aș duce să cunoști zbuciumul norilor, zăpușeala asfințitului de vară, răcoarea nopții, obrazul primei zăpezi... 

Te-aș duce... Dar nu te pot aduce. Te-ai strecurat prin crâmpeie de timp, te-am rătăcit de tot și îți aud atingerea surdă, gândurile tale mute, ca niște fantome ce bântuie neînțeles, ca un pocnet ce se pierde în adâncurile unui suflet mort.

Te zbați... zgomotos, parșiv și spumos, ca marea. 

Te simt... nebun, rătăcitor și proaspăt, ca soarele. 

Eu sunt... ascunsă, cuminte și luminoasă, ca luna.

În timp

Stăteam împreună în bătaia soarelui ca niște copaci sătui de-atâta viață, de-atâta stat, obosiți de-atâta nemișcare. Ne simțeam grei ca niște blocuri adormite, locuite de prea multe generații. Clipeam lent ca doi cai mult prea munciți... și așteptam.

Așteptam să ne trezim la puritatea unui sentiment identic, la sinele uitat printre litere, un timp netrecut ce va să vie și să fie... al nostru. Stăteam și așteptam să te cațeri pe visurile mele, să le săruți sincer și să cazi liber în eul meu.

Târziu am înțeles că nu m-ai putut prinde, căci am început să zbor cu aripi de lumină și te întrebai amarnic de unde-atâta viață... Mă lăsai să zbor în șoaptele tale, mă lăsai să te chem, mă lăsai să te am. Peste două alte vieți am înțeles că ne aflam unul în urma celuilalt cu încă vreo șase vieți și că între noi era un secol jumate distanță. Spațiul ne-a salvat, eram lipiți.

Acum e munca noastră să plămădim cu iubire un alt început, un timp doar al nostru, o viață comună, același veșnic eu ce-aleargă printre șoapte, ascunzându-se de moarte.

Oceanele

Cum ar fi ca eu să fiu zâmbetul? Cum ar fi ca eu să fiu un alt tu?

Am să aflu când am să mă ridic din cuvintele tale și-am să las să se scurgă peste visurile mele, distrugerile tale. Intențiile nereușite ale bunătății tale. Pașii sufletului tău prin aerul greu al fericirii. Noi doi, prin timp. 

M-am întins deasupra unui cer cu stele vii, sub aspirațiile tale, și-am spulberat de-acolo, din înălțimea noastră, o clipă de praf stelar, praf de cer și de furtună. Mă ascunzi în ochii tăi cu toate ale tale, în fundul întunecat al oceanului tău. Dar eu mă pierd în oceanul meu nesecat, verde-albastru, plin de alte vietăți... 

Secolul meu

Cântecul inimii tale nu-ți zbuciumă-acum niciun apus lăuntric, iar tăcerea de-altă dată stă și azi întruchipată, înaintea ochilor mei, sub forma buzelor tale. Am așteptat înfățișarea sufletului tău și realizarea viselor mele, ca pe-o sărbătoare, am așteptat...

Mor precum ziua de ieri și nu mă nasc nici ca mâine și ca nicio altă zi ce vrea s-aducă în pântecele sale o rază de ceva nou. Te chem de-un secol și ceva, iar picioarele-ți sunt prinse cu un lanț al neștirii, al unei tinereți uitate de mine, știute de toți. Inima ți-e plecată, iar șira spinării ți-e dreaptă și rigidă ca șinele de cale ferată, iar eu sunt trenul ce îți fumegă deasupra. Te-am crezut când ai spus ca te întorci în altă viață și te-am așteptat mii de alte vieți. Ai venit și m-ai ținut de vorbă atât de mult... te-am privit, te-am adorat și te-am iubit. Dar acum ești vinovat. Ești vinovat că mi-ai vorbit despre iubire și moarte, singurătate. Mi-ai verbalizat trăirile și le-ai dat sens, le-ai dat culoare prin privirea ta și viață veșnică prin grai.

Iar eu acum nu mai pot scăpa de iubire și moarte, singurătate... Și simt uneori că m-ai uitat, că adormi fără mine, că m-ai scufundat în gândurile tale, m-ai rătăcit prin pământ. Iar când mă ridic, îmi doresc să mă îngropi din nou, căci ochii tăi îmi amintesc că tu nu știi ce înseamnă așteptarea, unghiile tale n-au zgâriat pereții niciodată, iar genunchii tăi nu cunosc podeaua.

Te-am așteptat să vii și te aștept mereu, prin rutina vieții tale...

De ce?

Încă mă întreb de ce luna nu e a noastră, când te-am iubit atât de mult de la început. E a mea și-a altcuiva, liniștită și îndepărtată. De ce așa, când între noi au existat tornade, cu dureri în suflet, nopți sfârșite-n goliciune și amar?

După toate, am crezut că am câștigat luna între noi, că plângem peste ea și ne vărsăm cu totul în corpul ei de lumină. Acum cred că luna e plină de sufletele celor ce nu mai sunt printre noi, că ei ne luminează, prin ea. Că ne privesc când ne contorsionăm și ne șoptesc noaptea, în vis, că nu putem atinge luna.

Cu gânduri străine,
privesc la ea și nu la tine.
De ce?

Pentru noi

Și apoi ai visat că m-am ridicat eu din singurătatea pământului, nudă, mergând spre tine. Ți-ai amintit de mine, din trecut. Eram cu oase rupte pe sub piele, moarte mută prin vene și sufletul învinețit. Ai venit și m-ai șters de singurătate ca de praf. Mi-ai curățat lacrimile de pe față ca de scame. Eram o haină veche pentru tine, un prieten bun și autentic.

M-ai prins cu sfoară de coastele tale și m-ai târât prin tot noroiul existenței tale, iar eu am stat tăcută, ca un câine strâns legat cu lanț, de cușca rece. Eram umilă, căci te iubeam. Apoi am rupt deodată sfoara, nu se știe cum... și te-am mușcat atât de tare, încât să fiu sigură că n-ai să mă uiți niciodată. Te-am rănit din dragoste, cu inima arzând.

Nu aveam timp, aveam fericire.
Acum te am pe tine-n fericire și timp, nu pentru mine,

ci pentru noi.

Am asfințit

Și m-am ascuns din nou cu nasul în brațul tău adormit, așteptând cu genele peste gene același somn liniștitor ce dispare-n întuneric și se întoarce în mine, din nou... când lumina apare.

Atunci, somnul tău intră în mine precum soarele ce se tatuează adânc în sângele cerului nostru nostalgic și viu. 
Atunci, tu te trezești.
Atunci, îmi deschizi ochii proaspăt adormiți, ce rămân toată ziua obosiți.

Dar mă încarcă toată fericirea nopții din momentele mele de reverie, de nesomn fără motiv și mă simt dornică să trăiesc; pe când, pe tine te simt lângă mine ca un oraș cu luminile stinse. Ești lent și fără viață, cu gândurile spulberate prin nori și prin soare. Dar te hrănesc și simt cum felinarele tale se aprind, înăuntru, și vrei să stai treaz, să mă privești.

Aștept, iubindu-te, cele treizeci de minute dinaintea asfințitului. Mă tulbură, se lipesc de mine ca niște scoici, mă fac să mă simt ca o mare rece, sărată. Ochii mei văd tot ce nu-i real și mă simt disperată în pădure, printre
stele și lună.

În lumina oranj mă alint ca o pisică, zâmbesc, aproape că torc și aștept o noapte lungă, cu
stele și lună.

E seară.
Încep să apun.

Am asfințit...

... în tine.

În noapte, în somn

Te-am rugat să te apropii, să mă adormi pentru o noapte. Voiam să dormim până ce soarele se întâlnește cu luna, pe același cer cenușiu, nostalgic și viu. Dar m-am trezit prin întuneric și ți-am mirosit somnul în așternuturi.

Aș vrea ca umbra ta să o acopere pe a mea, ori lumina mea să se amestece cu lumina ta, să ne bucurăm de același aer pe care îl respirăm, pe veci. Nu aș vrea să-ți răpesc somnul cu ale mele cuvinte atât de banale și lungi, dar faptele nu-mi sunt de-ajuns, iar tu știi bine că eu iubesc frumusețea vorbei și a scrisului. M-a trezit luna acum, în miez de noapte... mă cheamă la geam, dar nu vreau să plec de lângă tine. Cândva îmi lumina ochii și-mi spulbera somnul din pleoape, iar eu zâmbeam gândindu-mă la norocul nostru, de a avea un prieten pe cer, care să ne lumineze întunericul. Apoi îmi aminteam de tine și scriam, visând la contopirea noastră în obrazul galben al lunii, și mă întristam; căci toată speranța mea pentru noi, era, de fapt, tot întristare. Toată iubirea pentru tine, era, de fapt, întoarsă înapoi în sufletul meu. Acum îți respir suflul  delicat și îți miros existența care m-a smintit de când am întâlnit-o, te înalț pe culmile cerului, până la soare și lună, te târâi după mine prin vise și visuri, prin amintiri și timiditate, prin zbucium și leșin și te aduc din nou aici, în așternuturi și în somn...

... ți-am șoptit.

Sunt eu

Și cred eu că ar fi egoist din partea mea să rămân acolo, să mă folosesc de ochii mei ce schimbă timpurile între ele, ce-și cară trupul prea concret după ei, după minte, să te privesc din eternitatea trecutului meu, neplin mereu de tine. Să te ne îndeplinesc. Să-ți fur șansa de a trăi o clipă și înc-o clipă cu mine, visând în disperare la nemurirea noastră, demult uitată printre niște gânduri. Să te privesc pe tine, printr-o sticlă a desincronizării noastre, nu aș putea.

De aceea, mă întorc acum, spărgând aceeași sticlă ce ne desparte de noi, ori pe noi de ceilalți, pe vii de morți, pe cei disprețuiți de cei dragi, pe mine de tine, pe mine de mine, pe tine de tine. Mă întorc curată cum m-ai lăsat, dar gura mea vorbește a trecut. Mă simt un pic desprinsă de tine, prinsă de mine, mă simt ceva ce n-am mai cunoscut de mult, mă simt un pic fără tine, căci aud în ochii mei viața pe care am avut-o fără tine, pe care o uitasem și pe care nu o voiam înapoi.

Privesc în gol, prin tine. Ești cald și zâmbești, mirosul tău e același, iar eu privesc la pieptul tău ce ia forma străzii întunecate, înguste și scurte din sat și aud râsul ei. Clipesc, iar pieptul tău are culoarea dușumelei din camera mea galbenă, despre care scriam eu cândva că mi-ar fi prietenă, și pe care am uitat-o în urmă cu mult timp. Pe brațele tale stau agățate niște tablouri, iar pe abdomen văd patul în care nu-mi era frică să dorm singură. Din partea stângă a pieptului tău, din vârful inimii tale, crește o lumină albă de care m-am îndrăgostit într-o iarnă cu multă zăpadă, într-o iarnă în care visam la tine.

Micșorez ochii, mă uit mai atent... un punct pierdut, în lumină. Sunt eu, un punct rătăcit ce te caută pe tine, în tine.

În centrul tău, în lumină, vârful inimii tale

sunt eu.

Am trecut în trecut

M-ai apucat de mână și mi-ai spus că trebuie să vedem lumea, că fără mine nu există univers. Dar te-ai blocat când ai pășit peste prag și ai spus că ustură.  

... știi că daca are să doară, eu sunt aici...

Am ieșit împreună din întunecime și afundându-ne în lumină, m-am simțit dispărând, te-am simțit disperând. Ai rămas confuz, iar eu am rămas ca un fum roșu ce-ți vorbește sacadat. Mi-ai recunoscut umbletul, vocea ce se auzea de niciunde. Ai strigat după mine și ți-am șoptit că nu pot vorbi mai tare, că liniștea mă aude, iar ochii zboară dintr-un gând în altul. Țin minte și acum cât ai alergat după mine fiindcă nu voiam să mă prinzi, să mă inhalezi.

Am trecut pragul și m-am concretizat, m-am solidificat și te-am așteptat. Mi-ai atins umerii cu mâinile fumegânde, pline de roșu, m-ai scufundat în privirile tale schizofrenice și mi-ai spus blând să nu mă mai transform în fum. 

Am făcut un pas în spate și-am plecat în lumină. M-ai întrebat unde plec și ți-am spus să nu mai vii. 

- Unde te duci?

- În trecut. 

Ochii

Și simt din nou că viermii noștri din lăuntru au plecat, departe... În mare. Înoată acolo și se gândesc la noi, se întreabă unde suntem, iar nouă ni se face dor de ei atât de tare... Încât vedem și noi ce văd și ei. Ne plâng ochii cu albastru și cu mare, cu pești, meduze și căluți de mare și-i lăsăm să se topească printre amintiri alb-negru.

Deschidem ochii fiindcă nu suntem la mare, suntem doar pe iarbă în pădure și în noapte. Ochii noștri... S-au înstelat, iubitul meu. Soarele din pupila ta nu mai naște niciun amurg, nu mai este fum și nici ceață. Aici e cald, pe iarba noastră răcoroasă. Privirile noastre crepusculare se-ntâlnesc din nou atunci când luna coboară toată peste codru, iar cerul....

.... S-a întunecat.

Închidem ochii și nu mai suntem. Suntem siamezi, cu o singură inimă-ntre noi, sănătoși și curați, undeva ascunși în haos și-n neant. Ne înconjoară albul.

Deschidem ochii și ne găsim pe noi. Simplu, fără de peisaj și aer. Noi, prin sinceritate, așa cum suntem... Noi.

Priveste-ma-n ochi

Simplul Mi-e dor de tine m-a apăsat mult timp pe coaste. Era greu și mă străpungea pe mine, toată. Trecea lent printre oasele mele de lapte, le transforma în negru și îmi adâncea inima într-un creuzet de fum. Pleca dintr-un organ într-altul ca un glonț de oțel și lăsa viermi... peste tot.

Caut acum un remediu... te inhalez, dar te simt departe și nu îți mai cunosc ochii, nici glasul și nici mâinile. Trupul tău din nou ma enervează. Nu-mi amintește de nimic, dar nu-l mai simt al meu. Ești plin acum de ceață, de rău și ești gol de cuvinte; iar eu stau aici ghemuită lângă tine. Am reușit, în sfârșit, să mă apropii și te privesc. Îmi arunc ochii depigmentați pe pielea ta, în josul tău și îți miros respirația, în timp ce stai nemișcat și nesimțit. Aștept să deschizi ochii și gura, iar când o faci, întorci capul și privești răsăritul înfumegat și roșu, sângeriu.

Ți-am prins acum un fragment de privire și am început să plâng, căci albul ochilor tăi s-a transformat și el și este roșu, precum cerul de afară, iar pupila ta, cu tot cu iris, e soare. Am început să plâng de frică și să urlu, să-ți zgârii șira spinării și să zâmbesc! Să zâmbesc... fiindcă mă aflu acum mai aproape ca niciodată de soare și aștept noaptea, disperată, să găsesc și luna-n ochii tai.

Îmi pare rău ca-i întuneric aici, dar mă gândesc acum că devenim mai puri și mai luminați de soare și lună... cu tot cu viermii noștri din lăuntru.