Spune-mi

Spune-mi... când te-ai aruncat în gând? Te-am simțit neatins de el, nedistrus de lumină și cumva indiferent. Nu am văzut. Nu am văzut când te-ai dezbrăcat și mi-ai arătat tragic, cuvintele. Când sub pielea ta mișunau litere mâncând virgule, am pus mâna speriată și am simțit un colț de gând. Abia stătea înăuntru, sângerând.

Stăteai și mișcai orice din jur, atrăgându-mi atenția și mă enervai, mă enervai, mă enervai, căci nu eram aici. Îți simțeam trupul încărcat de gânduri, iar eu îl aduceam pe el, prin melancolii, căci nu-l mai simțeam al meu; era rece și era plecat. Iar eu prinsă între voi, nu suportam niciun semn, căci oriunde mă uitam, îmi aminteam de tine... sau de el.

Era tensiune și fum și oasele mele intraseră în oasele tale, era cenușă și era cheag între noi. Și am văzut din nou prin pielea ta tine... Și nu înțelegeam. Te întrebam, dar tăceai, privind în gol, amintindu-ne de el, plecat și rece. Zgâriam cu unghiile rupte din carne coastele tale, până am găsit de tine, dar nu am înțeles. Am stat în noaptea înghețată de decembrie până ce-a venit târziu, un răsărit neașteptat, uitat. Și nu am înțeles...

... atunci...

Acum, după ani de zile petrecuți în tine, prinsă în interior cu sânge și oase, am pus mâna pe mine,
m-am uitat la mine și mi-am simțit sub piele un acru și uitat...  Mi-e dor de tine. 

Deșir

Respir o altă căzătură. Un deșir de emoții, din cap și până-n tălpi, cu oprire lungă-n inimă. Un deșir ce se întoarce amorțit, ca un cutremur lung, ca un fir electric scurt. O cădere din lipsă de aripi, din necuvinte, dar nefrică de cuvinte.

Căci timpul care trece nu-i al meu și-l aud precum luna lupu-n alean. Ma-neacă cu zile trecătoare înghițite de o eternă durere, de teama de a retrăi trecutul, undeva în viitor. Razboiul meu cu mine nu s-a terminat, căci n-are nicio vârstă și  ma-mbrățisează cald, pana la moarte.

Nu mi-e teama de finalul meu, de trupul meu ce-și va lăsa toate ale lui într-un lemn lăcuit, cu cruce deasupra. Mi-e teamă de al vostru.
.

Vechiule

Plecând acolo m-am simțit ca printre umbre, ca-ntr-un nor cenușiu, plin de veșnicie, într-un cer al nimănui. Luna nu-mi era aproape, căci noaptea trăia undeva, departe, iar stelele muriseră... doar tu mai erai. Iar tu trăiai în acest cer pe care nu-l mai pot atinge, îndurerat și plin de dor de mine, însemnai o stea și erai rece, într-un univers de ceară.

Ziua ma gândesc la tine neîncetat, iar noaptea mi te arăți în vis, uneori fericit ca ai scăpat, uneori trist ca nu mă mai simți în brațele tale calde, ci doar mă privești din sufletu-ți pustiu și rece și disperat de lumea caldă. Dar decât să te știu trist acolo unde-ai stat o veșnicie, prefer să nu te aflu-acum niciunde, știind că totuși mă veghezi, de departe, dintr-o altă veșnicie.

Trecutul meu e împânzit de tine, iar pentru asta, eu nu am să te uit nicicând. Dar de când ai plecat tu, eu simt că mi s-a spart copilăria, că am crescut pe nesimțite și știu că ne vom reîntâlni cândva. Vom exista amândoi, în același pământ al aceleiași lumi, tu mai vechi, iar eu mai nouă, și sufletele noastre se vor îmbrățișa din nou, în cerul pe care-am să-l ating cândva, în cerul aceleiași lumi.

Sub sute

Pare că toți cei care ne lipsesc sunt prezenți acum altundeva, ca într-o lume în care au adormit demult, ghemuiți, în gânduri zgomotoase. I-am văzut, i-am atins mai devreme, s-au ascuns brusc în alte timpuri și la noi au trecut zile, iar ei plâng sub sutele de ani.

Acum întind mâna în mine, mă mângâi pe dinăuntru, fiindcă mi-e dor de... nu știu cine. Am trecut pe lângă mine și nu m-am zărit. Nici eu nu am știut unde sunt, unde am fost. Acum dorm și eu în lumea celorlalți, în trecut. Acum mi-e frig aici și-mi este somn și-mi este dor, sub sutele de ani.

Tu unde ești, vindecător de oameni cu mâini curate? Tu ce faci? Dormi? Ti-e dor de cineva, ori nici nu știi de cine?

Acum împacă-i pe ceilalți și așteaptă-ne pe noi; nu te aștepta pe tine, căci ai întârziat. Ce mai vindeci tu acum când zâmbești firav sub sutele de ani?

Intemperii

M-ai început cu o parte din tine, cea mai frumoasă, iar eu am așteptat să mă cunoști pentru ca apoi să devin punctul central al trupului tău fin și al sufletului dantelat. Te-am așteptat să crești și să strălucești. Am vrut să mă verși în palmă, dar eram prea colorată și te-am înspăimântat. M-ai izbit de pământ.

Am înghețat.

M-ai luat în formă solidă, tremurândă și nu m-ai mai cunoscut.

M-ai topit... m-ai topit în tine.

Acum mă cunoști din nou și încă aștept ceva din tine, căci în ochii tăi văd toate drumurile tale. Ochii tăi mă duc la tine. Mă vărs în tine și te cuprind, iar tu fără speranță ești prins de spiritul meu greu, iar trupul îți stă prins într-un puternic fir de ață... de trupul meu. Și cine te-a învățat? Ai plăsmuit ceva și ești un creator, căci între noi ai pus gânduri lipite bine între ele cu sentimente autentice. Căci mai demult am spart cu ciocanul totul.

Inima îți bate calm, se scaldă-n fericire și înoată lin spre inima mea, în sufletul nostru comun. Sunt artistă a naturii, a tristeții și a fericirii, dar m-am născut artistă pentru tine, pentru ca literele mele să-ți gâdile orice rutină emoțională, iar când demonii apar, să fiu acolo, pentru tine, îmbrăcată în cuvinte.

Intemperiile noastre mă țin vie, căci afară plouă nesfârșit și e înnorat și este frig... iar eu te aștept înfrigurată... în culcuș.

Ea

Eu cred în norii de deasupra lunii si în lumina ei timida ce izbucneste în obrazul său rotund, căzând apoi, aproape curgând în apele de pe acest pământ.

Eu cred în vânturile ce se clatină ușor pe pielea ei si în climatul său sufletesc, brutal si amar. Îi vad melancolia... Și îi simt dorința coborârii în ocean, de a se vedea sirenă, de a lăsa frigul cerului în urmă.

Și apoi, cine a pecetluit-o cu acest blestem adânc în suflet, de a fi veșnic înrădăcinată în pământul prea negru al cerului de neatins de cei calzi?

Te-ai dezlipit

Au rămas adevăruri între noi și lungi distanțe de timp și de drumuri, o prăpastie decorată cu flori multe, colorate, bătute de vânt, la marginea întunericului. Te-am visat, iubitul meu, căzând acolo, dând din picioare și din mâini, în disperare, agățând brutal frunzele florilor. Plângeai. Plângeam și eu căci îmi umpleai prăpastia cu tine și florile mi le rupeai.

Rămânem amândoi cu chipurile plouate, cu inimile cutremurate și sângele înghețat.

Te-ai dezlipit

de mine.

Greșelile din noi

Greșelile noastre nu mai aparțin de mult stelelor, sunt ale noastre, vin din noi și ne omoară. În stelele pe care nu le-am lăsat nicicând goale, mi-am adus aminte să-mi ascund lacrimile. Acum nu le mai bea pământul, acum le transformă-n gheață cerul și ne separă... pe noi de ceilalți noi, din altă lume, din rece, fără piele. Dar frigul pe care îl simt acum sub piele nu vine de acolo, nici din stele, ci din greșeli. Greșelile din noi. Pune-mi mâna pe ochi să nu mai văd. Pune-mi mâna pe inimă să simt...

... căci iar am avut una din serile pline ce lasă goluri. Iar am simțit senzațiile de amorțeală, răceală de mort. Iar am vrut să mă ascund într-un suflet de ceară căci mi s-a făcut teamă de viață și mi-am aruncat conștiința în dorința de nenaștere. Nu m-am mai găsit în nimic fiindcă nici trupul nu mai simțea vântul, nici pielea nu mai simțea răcoarea, nici ochii nu mai vedeau luna. Cerul nu îmi mai oferea liniștea ce o primeam mereu de la el și pe care acum nu o mai găseam deloc. Dar a stat cu mine. Mi-a dat stele. I-am dat lacrimi.


Sufletul, trupul și creierul meu s-au zvârcolit în neștiință, cu tine, în septembrie.

Remember... that all alone is where I belong.

The same

Somehow I still believe that one day I am going to realize that the fear of getting older doesn't belong to us. It belongs to our bodies, the ones that are constantly disintegrating, desperately searching for the same eternity that our souls posses.

But our love is hidden deep inside in our soul and it constantly spreads infinity in our bodies, our bones unite their strength and give them eternity. I believe in our power, lover. I crave for your touch, the kiss of your heart on my cracked heart. I feel your spirit lying on my chest, a heavy presence that eases the nostalgia of my soul. Please, just make this life a game and convert my obssesions in the most beautiful poems that have ever been written. Make this night the sweetest song of my life and let your fears escape through me, don't be afraid of breathing through my lungs.

Trust me, I'm your medicine. You own yourself by existing without me, but having me without possesing me... is true life. You can find in my center the essence of all the virtues, values and feelings. I can be your extasy. I can be you. You can find yourself inside myself.

You and I are the same.

It will

Falling stars were slipping down the sky, flying above the broken people from the broken city. All these tears are searching for a reason because this life has begun with no purpose and we're not searching for it because birth means just life, while death means truth. It seems we want truth and a little less life. We truly want death. Life has a purpose: rebirth. Another chance that we were waiting for our whole past lives.

Behind all these things... I wonder... Why can't you feel me? Why don't you see I'm coming from you?! I've been born inside your damn stomach once with those flying butterflies and my heart has grown wildly inside your heart. My soul knows your soul very well... They're invisible blood. We have a link between us that resists without love or life. Our dead link is alive through us. It exists and has no beginning and lives without ending. I wonder if it will ever fall in the darkness around us or it is going to make love with the moon, desperately in the sky, illuminate the stars. Because this powerful link between us is going to make the moon brighter than the sun and the warmth will make the meteorites collide.

Your colors are my colors. 

Believe me, love, I do feel your voice in my bones, your soul is lying in my chest and I swear I live through you.

Ca luna

Tot ce ai văzut în ochii mei... izbucniri de fericire, cu tremur și neliniști, deficiențe de iubire, singurătăți, orgolii, narcisism.

Sprâncenele mele prea încordate ți-au spus că mă înec în mine, că am plecat de mult de printre oameni și nu sunt ce am crezut că sunt. Îmi juram că el nu mă va găsi prin păduri, ci printre oameni, dar iată-mă pierdută-n pustietate, în această sălbăticie calmă care-mi gâdilă talentul, care-mi înflorește cuvintele, care mă adâncește în anonimat. Ochii mei înlăcrimați ți-au declarat sincer că în sufletul meu se ascunde un dezechilibru nebun, o inimă care tremură și o permanentă teamă de timp, iar în pupila mea adâncă ai văzut TU, SINGUR, HAOSUL. Haosul singur din întuneric, din singurătate, răutate, sensibilitate. Haosul ce umple golurile lăsate de o trecută neiubire, necompletată de prezenta iubire... Dar în irisul meu complicat, cenușiu și verde și albastru se vede plutind orgoliul și Narcis ce se oglindește în apele ochiului.

Fericirea... e în mâna care scrie, în apusul de primăvară și răsăritul de vară, în ploaia de octombrie și frigul de decembrie, în piciorul care calcă agresiv în bălțile noroioase, în cer, în stele și în lună. Fericirea-i unde vrei tu să fie și o găsești și în mine, uneori. Fericită sunt și eu... plină ca luna sau în sferturi, jumătăți, ca luna...

Poate, dar...

Vreau să mă gândeşti ca pe ea, căci eu sunt ea. Trecuta ea sunt eu din viitor.
După ce îmi vei fi ascultat vocea pentru ore-ntregi şi nesfârşite vei înţelege că soarele vine din mine şi că ochii tăi înghit ploi multe când mă văd pe mine, că sufletul ţi-e ca un burete în apele sufletului meu şi că iarba creşte mai verde când păşesc prin ea.

Dar eu nu sunt niciuna din acestea, sunt doar acea dublă-eu, poate cândva înţeleasă de tine, poate cândva apartenentă acestui praf, acestui pământ, coborâtă din nori, cu capul pe umeri, nu printre stele.

Poate te vei trezi dimineaţa şi nu vei da cu ochii de mine, ci de perna rămasă cu riduri în urma buclelor mele... şi aruncându-ţi privirea mai departe mă vei zări pe mine, pe fereastră, ascunsă sub flori, minţită de gângănii mici, impresionată de privirea dulce a cerului. Poate vei veni la mine şi-mi vei mângâia roşul părului...

...sau...

Poate te vei trezi într-o dimineaţă ploioasă de toamnă şi vei de cu ochii de un păr drept, castaniu, ochi căprui şi sânge rece... şi vei şti că nu sunt eu. Poate-ţi vei arunca privirea mai departe şi ai vedea griul murdar al unor clădiri urbane. Poate vei ieşi afară din casă şi mă vei zări pierdută, nepăsându-mi că banca pe care şed e udă şi că părinţii nu mai sunt. Poate vei şti că sunt eu şi vei şti că m-ai găsit, că nu mai contează cine te aşteaptă acasă cu cafeaua fierbinte. Poate nu mă vei mai pierde din nou şi ai sta cu mine pe banca udă.

...dar...

A ta, sau ne-a ta, eu sunt a ta. În casa ta, în casa altuia, eu sunt a ta. În parcul nostru, în parcul altora, eu sunt a ta. Căci eu ştiu că dacă mă vei pierde, mă vei găsi din nou şi te vei aşeza cu mine pe banca noastră udă. 

Himera

"Nu te-am văzut,

nu știu dacă exiști,

'ți-aud doar vorbele, în gând,

simt răsuflarea-ți caldă,

când închid ochii,

îți simt trupul arzând.

Mă amețești cu vinul iluzoriu

din strugurii inexistenți,

mă-nebunește parfumul tău

din flori închipuite,

visez cu ochii deschiși,

mi-e bine și totodată... rău.

Sunt trist când nu vii

la întâlnirea închipuită,

aștept liniștit, sfertul de ceas,

în labirintul lui Dedal

alerg prin el, caut o bancă,

ocup singurul loc, liber rămas.

Simt când ești tristă

și râsul ți-l recunosc,

în apariția ta efemeră,

te-aștept, și știu

că și tu mă aștepți,

iubita mea... himeră." 

D.H.

Noi doi

Mi-ar plăcea să te simt mai des în cearșafurile mele înflorate și curate, să mă vezi mai des în patul tău păcătos și murdar. În piept îmi simt mulți nori de ploaie ce provoacă edem pulmonar, edem ce mă trimite afară din Eden. Aș vrea să îmi ung pielea cu tine, să mă scapi de această fragilitate și să ne ascundem sub aripile noastre.

Trimite-mi o bucată din tine, până poimâine, iubitul meu... Când seara, eu te voi chema în ploile mele - căci sunt născută toamna - și te voi ridica, te voi întări, apoi ne vom liniști în patul tău și ne vom împreuna somnul. Buzele mele îți vor iubi fruntea, iar mâinile tale se vor topi pe pielea mea... aburi. Abia aștept din nou, din nou, din nou, din noi, din noi, din noi să iasă foc.

Îmi explodează pieptul de tine.

Până la final, noi doi.

...începi, iubitule, începi să trăiești pentru cea de lângă tine, așa cum eu trăiesc pentru cel de lângă mine de o veșnicie...

Și după final, noi doi.

Fugi

Am văzut timpul zburându-mi pe deasupra, prinzându-mi-se-n păr, curgând șiroaie peste mine, lăsând în urmă altceva. M-a dezbrăcat de mine și m-a lăsat în urma ca pe o exuvie, un cântec neuitat, fredonat pe vecie-n viitor.

Mă simt cu altă carapace, mă simt goală de mine, cântând veșnic despre mine.

...timp uitat, timp pierdut...

Veșnic căutată, niciodată găsită nici de mine, nici de alții. Aud misterul curgându-mi în vene și viața scurgându-mi-se pe piele, udă de tinerețe...

... bătrânețe...

Aici eu sunt o bucată de gheață, prea tăcută, prea zgomotoasă, prea ascunsă, prea nepătrunsă...

... haos, fugi. 

Eu, umbra și lumina sufletului tău

Am venit prin negură, cu o pelerină neagră, am trecut prin iarbă, iarbă neagră, udă. Ți-am ajuns la geam și am trecut prin sticlă, ca o lumină întunecată. Nu am făcut niciun zgomot. Am adus liniște în camera ta luminată prea electric. Am stins tot. Venise focul, nu aveai nevoie de altceva. Am fost lumină și căldură acolo. 

M-am aplecat asupra ta. Dormeai. Respirația ta caldă pe pielea mea lunie... era a mea. Te-am privit îndelung și am știut că somnul tău mă simte.

Ploaia ne uda fereastra ovală, iar luna făcea din noi lumini și umbre. 

Am fost umbră și lumină în lumea ta. 

Mi-am dat toate de pe mine și m-am așezat lângă tine. Erai cald. Trupurile noastre erau atât de tinere, atât de străine când sufletele noastre bătrâne erau prieteni de demult. Ți-am șoptit la ureche că am venit, iar somnul tău mi-a recunoscut vocea.  M-ai îmbrățișat. 

Toată noaptea am stat lângă tine. Te-am contemplat. Camera ta a fost al nostru tainic loc în noaptea aceea... iar eu mi-am lăsat mirosul acolo, ca să nu mă uiți vreodată. Căci când vei ajunge din nou acolo, te vei arunca pe perne, cu gândul la alta sau cu capul ei pe pieptul tău... iar mirosul buclelor mele sângerii îți va inunda din nou nasul și-ți vei aminti de mine, căci nu ma sting atât de ușor

Nu, dragule. Eu nu mă sting atât de ușor. Nici în pernele tale, nici în sufletul tău.

Poate mâine...

Dragule, uneori am un suflet orb în aceste ascunzișuri, sub aceste învelișuri. Eu nu știu cum te simt, dar bănuiesc că ești cumva prins între realitate și iluzii, între mine și deziluzii.

Tu nu ai înțeles că nu ai prezent cu mine, ci doar un vag viitor...

Iartă-mă, dar nu pot găsi o ordine a acestor cuvinte... poate mâine...

de tot

Ne zbatem împreună în aerul greu al zilei și ne iubim ca nebunii în noaptea de ploaie, în aerul ei subțire și ușor. Noaptea noi plutim, iubitule... ziua ne omoară.

Noaptea nu dorm, noaptea eu te visez, noaptea eu te iubesc. 

Te simt în stele, în aerul pe care îl respir, te simt cum mă cânți... Devin vioară alături de tine, devin suprafață fără tine, devin fără esență fără tine.

Eu nu te pot pierde, nu mă poți pierde. Îți pun iubirea la-ncercare, căci e prea multă și nu o pot absorbi. Eu nu sunt ce crezi tu că sunt.

Ai înnebunit de tot.... am înnebunit și eu...

de tot. 

Fă-mă

Ai rămas cu un contur diform de univers gol. Eu aş fi conţinutul lumii tale, dar îţi lipsesc. Îţi lipsesc la fel cum ţi-ar lipsi viaţa dacă ai fi mort, aşadar sunt lipsul vieţii tale, ireală-n lumea ta, reală altundeva. Te simt ca un satelit ce gravitează continuu în jurul meu şi nu te pot prinde de mână.

Levitând graţios prin capul tău eu nu îţi pot jura nimic din ce vrei tu... dar îţi jur că m-am pierdut din nou, iar toate drumurile mele nu mai duc spre el, căci fiecare cărare are un capăt sumbru şi fiecare respiraţie mă doare. Plămânii s-au umplut de greu, ochii mi-s săraţi, am culori şi culori şi culori şi... oh, iubitule, scoate-mi inima din negru!

Îmi vreau garoafele la cap, aruncată în neant.

Acolo, în pământ, mă ştiu în siguranţă. Rece, a nimănui, sicriul nu doare, iar inima nu mai bate, e cenuşă, nu e neagră... doar pământul e negru şi viaţa de apoi a altcuiva mai fericit... căci eu n-am ştiut să fiu.

Ajută-mă, fă-mă a cuiva şi fă-mă fericită,

fă-mă...

Rătăcită eu

Îmi stau gândurile calde după perdea, la fereastra mea opacă. Îmi trebuie puțină dragoste să scrijelesc petele de negru de pe geamul meu... dar nu mai am.

Rămân goală de dragoste și plină de tine, de gânduri pentru tine, de artă pentru tine. Și nu mă ajută... Mă adâncesc în aceleași confuzii ce mă bântuie de săptămâni și simt că nu se vor sfârși vreodată. E o durere prinsă de trecut și de prezent, o durere fără viitor, o durere veșnică, imprevizibiă. E o durere mascată-n fericire, căci sunt nesinceră cu mine, chiar și astăzi.

...durerea mea albastră...

Astăzi, când prea departe îi simt pe toți, astăzi când singurătatea mea se renaște printre voi, își face loc în sufletul meu, între voi doi... ca un fir de iarbă printre flori. Un haos neașteptat mă așteaptă în culcușul lui mereu, iar eu mă arunc în sânul său, adormită, nebună de vise. La fel de handicapată emoțional cum toți mă știți, la fel de blândă în priviri și sălbatică în pupile, copilăroasă prin gesturi și erotică prin trup, vă vreau departe pentru a mă regăsi.

Vă vreau departe, căci vă vreau aproape. Vă am pe toți și pe niciunul... fiindcă niciodată nu am fost a nimănui.

Sunt aici, aceeași eu care nu știe, aceeași eu pe care nimeni nu o știe, aceeași...

rătăcită eu.

"Adio" niciodată pentru tine

În sfârşit te-ai născut în mine. În sfârşit ţi-am prins mâna în interiorul meu şi te-am adus în suflet, acolo unde te simt viu, viu, viu. Te simt urlând în noaptea de acolo şi mă simt ca luna. Te catapultez în mii de cuvinte şi gânduri şi aştept să fii real, în viaţa mea. Nu mai vreau să te scap, nu mai vreau să fii tu cel plesnit de pământ. Te vreau al meu, te vreau pentru totdeauna, te vreau fericit.

Ştiu că eu sunt fericirea ta şi aş coborî de pe cer noaptea şi nu m-aş mai ascunde nici ziua. Ţi-aş umple sufletul de-a mea lumină. Căci în mine nu mai este noapte când eşti tu aproape. Te ador pentru necuvintele tale, pentru liniştea ta ce spune multe, ce spune tot şi pe care o simt în pulsul meu viu.

Orice s-ar întâmpla, eu te închid în mine, pentru totdeauna. Am să mă deschid şi pentru alţii, dar tu vei sta ascuns în cel mai necunoscut colţ al sufletului meu şi vei trăi acolo... vei fi în siguranţă, orice s-ar întâmpla, îţi promit.

Te sărut pe suflet şi îţi promit că am să dăinui şi eu în sufletul tau, orice ar fi.

Nu e scrisoare de adio, e un mesaj pe care ţi-l arunc în suflet, cu multă iubire,

iubirea mea...

Te simt

Eşti inima din trupul meu, plămânii şi coastele. Eşti o floare în interiorul meu, înflorită vara, iarna... Te simt gâdilându-mi cu petalele de roşu, negrul meu interior. Frunzele tale îmi acoperă răul şi mă protejează de viitorul de afară, dar îmi aduc trecut. Trecut îmi aduc spinii tăi mincinoşi ce ies din când în când şi mă duc la sângerare. Hemoragie sufletească îmi oferi, când eu îţi aduc în palmele mele... nu dragoste, nu prietenie, ci tot.

Te simt trăgând de mine, plângând în interiorul meu, purtându-ţi ură născută din iubirea pentru mine... Eu, veşnica îndrăgotită de acelaşi tu... cu trecut pătat şi prezent fricos, îndrăgostit.

Aceeaşi eu care te caută în disperare când nu apari... aceeaşi eu care te-a aşteptat o veşnicie... aceeaşi eu pe care o vei avea pe viaţă şi pe moarte.

Te voi lăsa să creşti în mine...

În mormânt

Nu mai am încredere, căci toate cuvintele tale formează cercuri de minciuni ce se vor rostogoli la nesfârşit în sufletul meu. Umbre şi tăceri, neamintiri şi amintiri amare, dulci în creiere, devenite-apoi nimicuri. Nu mă laşi să plec, dar vreau să plec. Am ajuns la saturaţie, la putregai şi mlaştină. Vreau un pământ în care să mă ascund, soare mult, care să mă încingă, să ajung la maceraţie. Toate-acestea, fiindcă ştiu că nu mă găsesc în nimeni şi am căutat destul, iar dezechilibrul e prea puternic. Îmi vreau căderea. Daţi-mi căderea. Nu mă mai furaţi şi nu mai daţi bucăţi de fericire. Luaţi-l pe el de-aici, sau catapultaţi-mă pe altă lume. Nu mai vreau pe nimeni. Mă vreau pe mine şi mă vreau singură pe vecie,

în mormânt.

Primesc

    De câteva zile-mi zboară timpul şi simt că nu-l mai pot prinde de aripi, să-l aduc din nou în pieptul meu. În pieptul meu să îl aducă, să mă poarte pe cărări de soare si de ploi, niciodată prin prea frig, căci nu suport. E un compromis ce l-am facut cu lumea. Nu mai primesc timp, primesc fericire.

Era

Era un cer murdar de lumină şi un câmp cu flori de primăvară, un soare prea puternic, ca de vară şi multe, multe gânduri. Gânduri negre ca de cavou şi inimi pline de lalele negre, un suflet stins şi un foc aprins în ceruri. Un timp ce murise în neştire şi multe lacrimi grele ce se se evaporă de pe pielea ca de fum, buze negre de mătase şi ochi pătaţi de albastru, ca de cer.

Erau şi mulţi copaci înmuguriţi şi multe fire de iarbă verde, multe frunze-abia născute şi un parfum de violete. Aşa era în mintea ei, fata ce rătăcea pe câmpurile goale ale unei lumi uitate de demult...

     "La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit în cale şi mi-ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neînţeleasă, pe care nu o vedem, dar o simţim cum pluteşte deasupra capetelor, ne reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. Această forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au înregistrat porunca înaintea ta. Când şi tu vei primi-o, nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi."

Pentru tine

Cu un ochi rotund, sânge greu şi inimă de piatră ai crăpat un cer în două. Ai plecat în alte ceruri şi ai suportat veninul meu de purpuriu, căci disperarea de a mea dragoste te-a sfârşit şi te-a adus în gura mea mâncătoare de nelinişti. Gândurile frunţii mele te-au adus la disperare şi te simt sub talpa mea, mişcând, urlând, abia rezistând. Te-am plouat şi continui să o fac, căci eu sunt mirosul cerului tău, sunt gust de stea ce-ţi stă pe limbă, lumina din ochii tăi căprui... sunt viaţă şi moarte în intensitatea joasă a existenţei tale.

Foc şi gheaţă între inimi, dragoste rotundă şi creiere încinse, salivă grea, noduri multe prin plămânii înfloraţi şi roşii, cangrene sub pleoape, obraji rotunzi şi păruri creţe... îţi doresc să mă desparţi de mine, să mă închizi într-o cuşcă de cuvinte, să tac acolo secole la rând, dar să vorbesc o libertate-ntreagă, fără venin de suferinţă şi negru de urlete.

Ascultă drama sufletului meu şi împinge-o spre prăpastie, dar păstrează-mi esenţa şi învaţă-mă... căci sunt sălbatică şi nu mă vreau dresată, dar mă vreau înţeleasă şi cu suflet pereche, cu respiraţie-n respiraţie, cu aceeaşi inimă şi culori complementare.

Nu te voi mai coace la căldura soarelui meu, căci el e iubire şi te arde... prea tare. Prea tare pentru tine. Îmi doresc, pentru tine, să găseşti un soare care să îţi lumineze faţa, uneori să-ţi bronzeze sufletul şi să nu mai dai vreodată peste ghemuri de foc ce disperă în cuburi de gheaţă, ce disperă în ceruri prea calde, ce disperă oricând.

Te doresc departe de mine, pentru tine...

Aş vrea

Aş vrea să zbori în mine cu răcoare şi cu cald, dar să fii acolo. Să nu mai zbor din când în când pe-afară, să mă târăsc prin pământul prea negru, prea ud de-atâta ploaie. Aş vrea un gând în minte şi în corp, un gând prin noruri sau un gând puternic printre stele, nu lacrimi de cavou şi chip fără de zâmbet.

Aş vrea obraz fără crăpături... şi flori de primăvară-n parul meu.
O garoafă albă într-un ocean de bucle roşii, sângerii...

Tot

Îmi acopăr ochii cu ploaia ta, iubite... Ești tot soarele și toată ploaia mea. Ești adierea ce mă trimite de lângă vremea făr' de suflet. Te simt adânc în pupila mea plină de negru și simt că n-ai să mai pleci vreodată. Nici nu vreau... Nu ești fum, ești foc și-mi stai în suflet.

Nu mai am geam în față și nici tu înveliș. Intru-n tine de câte ori vreau eu și nu plec niciodată. Te gonesc, dar mă ai. Pielea ta de cacao și pielea mea de lapte... se iubesc, se iubesc... Gândurile mele din frunte pleacă-n fruntea ta sentimentală. Te rog să mă ajuți. Știi că eu vreau tot.

De albastru, de cer

Era cosmicul ce se contopise cu terestrul... o iarba rătăcită prin ceruri vişinii, un univers de marmură, stele de lumină şi gânduri rele. Atunci când nu le mai suportă, oamenii îşi aruncă gândurile în neantul de deasupra, iar stelele se îmbracă cu ele şi le luminează. Atunci când ele cad, aduc gândurile înapoi... luminate.

Am încercat de-atâtea ori să te arunc în infinitatea cerului, să te catapultez din sufletul meu, să te izbesc de nori, să sângerezi ploaie, să tuşeşti vânt de durere. Nu voiam să te doară, dar voiam să scap eu. Nu puteam şi nu pot, căci pe tine dinăuntrul meu te cunosc cel mai bine. Tu, cel real, eşti bun, dar înăuntrul meu eşti încăpăţanat, fiindcă n-a plecat niciodată. Partea ta neagră se găseşte în mine, şi pentru asta te protejez pe tine, căci eşti bun. Te păstrez în sufletul meu ca pe o bucată de albastru, ca pe un gând lipit de mine...

Şi te vreau mai mult decât pe garoafe... fiindcă n-ai petale ce să-ţi cadă. Nimic nu-ţi cade, eşti mereu întreg. Numai eu ţi-as putea cădea, acea parte din tine, ataşată, prinsă, fericită, tristă, vie...

În seara asta cu copacii dezveliţi de vântul de martie... aş vrea să ies pe fereastră, să mă prind de o stea vie, căci pe colţul său ce luminează cel mai tare, am văzut o petală... de albastru şi de cer.

Albe

Toate-aceste aripi de lumină mi-au coborât pe faţă şi mi-au umplut ochii de-ntuneric. Nu ştiam ce-nseamnă, dar îmi doream văpăile de soare ce se năpusteau asupra florilor din dormitorul meu şi florilor din ochii mei şi florilor din sufletul meu. Erau petale de garoafe alb cu mov pe obrajii mei, iar buzele-mi erau grena şi ştiu că nasu-mi era umplut cu miros cald de vanilie. Era un vis ce mi-a deschis ferastra... o bucată de odihnă şi un pic de fericire.

Încet... s-a făcut rece... şi vântul mi-a izgonit tot visul. A rămas o fereastră trântită şi... ah... o noapte neagră plină de ferestre.

Ferestre-stele ce mă cheamă şi o lună aurie cu obraz rotund de lămâie, căci ea e dulce toată. Ştiu eu, căci urc în fiecare noapte şi o trimit să coboare în adâncuri de pământ, lăsându-mă pe mine să strălucesc în locul ei. De sus privesc eu tot... şi dimineaţa mă cobor să-nghit petale de garoafe albe.

Mai mult nu pot, de ziua ta

   Uneori te văd căzând în mare, mergând prin nisipul risipit de apă... Alteori te văd în centrul soarelui, sus, dar trist. Nu te văd niciodată aici, dar te simt. Ştiu cine eşti şi ce vrei, dar nu primeşti. Aştept...

   Îţi doresc o pădure... nu de oameni, ci de copaci. Îţi doresc crengi multe, frunze verzi, sunetul ploii ce cade-n iarbă, pământ proaspăt şi umed. Îţi doresc o casă printre copaci. Îţi doresc o femeie verde, cu părul pădure.

   Îţi doresc să vorbeşti cu mine.

   Îţi doresc mulţi ani acolo...
... unde vrei tu.

de mine

Uneori îmi apune soarele şi nu găsesc nici umbre-n care să te caut. Nu găsesc bălţi şi nu găsesc vânt. Aş rupe cerul între degete şi l-aş ascunde-n pieptul meu, fiindcă ştiu că acolo undeva eşti tu. Te-aş purta le nesfârşit cu stele cu tot şi soare şi lună, ştiind că printre ele eşti şi tu. Te-aş ţine în plămânii mei, ai fi aerul meu şi te-aş iubi. Te-aş iubi cu toţi acei nori ploioşi, cu tot pământul tău, cu toate gândurile surde, toate sentimentele mute, tot albastrul tău de noapte... Te-aş ascunde tot în pieptul meu, aproape de sufetul meu... Dar afară e monotonie, e trecut şi te-am pierdut

de mine.

Haos

Te nasc din toate frunzele mele de gri ce se amestecă cu gânduri violete şi petale de violete, cu ploi şi vânturi ce te cheamă, cu aripi de vrabie ce nu mai pleacă de pe streşini. O privire de luceafăr rece şi un somn adânc ce parcă nu mai trece, niciodată n-am să te mai caut sub umbre şi versuri, te vreau acum, mai mult ca niciodată. Nu te vreau, dar am nevoie, căci eu nu necesit tot ce vreau. Dar e orgoliu pudrat cu zăpadă ce zace uneori sub ţipete de disperare. Un creier ce se-amestecă uneori cu suflet negru şi cu gânduri albe, cu idei şi aspiraţii goale. De ce mai zburd-un nor pe drumurile astea vechi, când spiritul meu greu se lasă la pământ cu toate ale lui ce cred în ziua de ieri şi zilele de mâine? Viitorul meu scurt nu mai vine, căci trecutul meu lung a-ngheţat şi el si nu mai pleacă.

 Înţelege haosul de-aici şi

pleacă.

Apa mea.

Este un seism printre gândurile mele ce te caută la nesfârşit. Mă cutremur când dau ochii cu tine şi te privesc atent şi te caut mereu cu mintea, cu trupul, cu sufletul meu, cu privirea.Te văd bine când te ascunzi sub umbra ta şi te electrocutez cu vorbe, căci aş vrea s-alungi tu uneori iarna din mine... Nu poţi, ştiu. Tu nu poţi nici măcar să exişti. Totul în tine e o obligaţie, nimic plăcere. Inspiri şi expiri, din obligaţie, şi ştiu că ai muri de n-ar fi involuntar.


Te urăsc pentru ce eşti şi pentru ce-mi faci, de ce te iubesc, nu ştiu. Te iubeam şi când nu mă iubeai. Nu găsesc răspunsuri nici măcar în petalele garoafelor, nici în ploaia de afară. Dar eu îmi simt apele tulburate, fiindcă nu ştii să înoţi. Te zbaţi în mine şi nu ştiu să te ajut, tu nu ştii să mă ajuţi. Nu poţi să ieşi, nu pot să te scot, dar în schimb te izbesc de toate stâncile mele ca să te trezeşti, ori ca să mori.

Slipped away

I've had my wake up, won't you wake up? 

I keep asking... why?

Văd în urma mea
Tot ce s-a-ntâmplat cu tine
Am să las, ar fi mai bine
Locul pentru altcineva...

Odată tot te voi uita
De azi îmi văd de viaţa mea.

You think you've won this fight, but you've only lost your mind.

Să nu fii...

Să nu fii niciodată singur pentru mine fiindcă nu ştii ce fac mâine. Ştii ce sunt acum, dar mai târziu ce voi fi? Să nu fii niciodată singur pentru mine... demonii mei se liniştesc din când în când, dar se trezesc în miezul crud al nopţii şi aruncă cu durere peste tot, până-mi plesneşte exteriorul. Avându-mă azi toată, când eu nu voi mai fi aceeaşi, nu ai să mă mai ai şi ai să rămâi cu amintirea demonilor şi îngerilor mei pierduţi. Creierul şi inima mea ascunse într-un trecut colorat, o tolbă cu mister şi dragoste... Nu vreau să mai construiesc în tine, fiindcă nu mai ştiu să îţi promit, nu mai am siguranţa fiinţei mele şi simt că amândoi m-am putea pierde.

"Te-aş înjura, dar încă te vreau..."

 

Le aştept.

Am simţit că stelele au dispărut de pe cer, s-au desprins şi acum sunt în cadere liberă. Le aştept, le aştept, le aştept... Am ochi doar pentru ele şi ştiu că nu sunt în sicrie, căci e ceaţă şi mă orbeşte. Nu e pământul care-mi stă pe pleoape, ci perdeaua asta groasă, fumurie. Le aştept, le aştept, le aştept...

M-ai găsit

Te-am aşteptat atât de mult în copacul cu crengi rupte, cu fulgere si lipsit de frunze... Te-am aşteptat, dar nu mă vedeai. Eu eram după copac, dar tu nu îl vedeai nici pe el. Era în mintea mea şi eu după el. Eu eram în mintea mea. Te rugam să te urci în mine, să mă scoţi din mucegai, dar erai în mintea mea... Nu erai real. Eram reală, dar nu eram în mintea ta. Eram desincronizaţi şi m-am dat bătută, nu am ştiut să-ţi găsesc ritmul şi nu am simţit că pot, dar m-ai găsit...

rămân

Stau eu în umbra mea tăioasă ce se zgârceşte la negru. Nimic nu mă luminează, căci ştiu şi văd şi eu... degeaba am tras perdeaua, degeaba au plecat norii de pe cer, căci în cerul gurii mele încă stă agăţat un nor cenuşiu, ce îmi şopteşte să nu mai ies vreodată de aici. Mi-au plecat şi gândurile şi ideile şi inspiraţia şi inteligenţa, tot. Mi-a rămas o dragoste veşnică şi câteva obsesii. Nu-mi văd semnătura nicăieri, decât nişte fire de păr rătăcite prin casă, goale, marca mea. Nu ştiu de ce am ajuns îngheţată, sub pământ. Nu îmi doresc asta chiar acum, dar ştiu că timpul e zgârcit şi a uitat de mine. Sunt nesinceră cu mine şi cu ei toţi. Nu îmi mai găsesc adevărul şi cred că nu mă mai găsesc nici pe mine. Toate trec şi toate mă despart de mine, nu mai sunt a mea, dar eu rămân

a ta.

Negru.

Nu vreau să mai trăiesc nicio lumină, aş prefera un întuneric nesfârşit ce nu se preschimbă. Fiindcă negrul e veşnicie şi ştiu ca nu e niciodată gri. Mă ştii... mereu albă şi neagră, întotdeauna albă sau neagră, niciodată cenuşie. Acum vreau negru, vreau, vreau. Negru vreau. Am învăţat cu toţii că albul e cel bun. Nu există bun, nebun, sau rău. Eu vreau să înot în întuneric, fiindcă vreau să îl cunosc. Partea noastră neagră e reală. Albul e ireal.

Ce bine... căci mi-am regăsit negura de altă dată, păsările mele răpitoare ce mă poartă din poartă-n poartă, în aripi... Plutesc în arta mea întunecată, fiindcă cea albă a plecat.

Ce aluat ţi-a dat întruchipare, 

Că mii de alte umbre tind spre tine ?

Cînd toţi au doar o umbră fiecare, 

Tu, singur, umbre ai pentru oricine.