Albume

Ţi-am făcut o poză printre firele de păr ce-ţi protejează mintea şi-am văzut... o sferă confuză ce se gândeşte doar la mine, se zbate şi arde-n neştiinţă şi nu suferă, căci mai jos e sufletul şi el suporta tot ce doare. În poze pielea ţi-e transparentă şi văd tot ce zace-n tine şi-ţi fac albume infinite zi de zi, ca să te cunoşti. De asta-acum eşti prins de mine tu, căci eu ştiu ce tu nu ştii şi vrei să afli tot mai multe, căci eşti în mine şi numai eu te dăruiesc în fiecare zi... ţie însuţi. Nu ştiu când ai să te găseşti vreodată-n altceva şi altcineva, dar cert este ca eu sunt aici şi îţi dau voie să fii dependent de mine, fiindcă şi eu sunt de tine... Te respir la nesfârşit, iar tu faci la fel cu mine.


Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Dormi

De ce dormi la marginea sufletului meu şi-aştepţi să cazi?

Pierde-te

Când cerul va înceta să mai respire şi focul visului te va striga, îţi voi arăta eu drumul, aşa cum fac mereu. Ţi-l voi pava cu lacrimi şi cuvinte dureroase, cu tremurul minţii mele schingiuite...
O să am căderea cea finală din miezul nopţii bătrâneşti şi-atunci am să strig după tine, căci îmi poţi auzi doar ţipătul, dar eu îţi aud tăcerea.
Am uitat şi cum miroase cerul şi jur c-am să te pierd in pădurile creierului meu...
N-am să te primesc în obrazul lunii mele reci, nici n-ai să ştii vreodată ce e el, căci m-ai minţit şi vreau să te mint.
Eu nu sunt minciună, dar sunt răzbunare.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Peste ani...

Şi-am să te rog să-ţi întorci privirea de la mine, să te bucuri de fulgii de zăpadă care râd şi să uiţi de obsesia mea pentru existenţa altora, dorinţa mea de a mă afla în adâncuri, ceasul ce-l aştept şi gura care-mi arde. Cât am să tânjesc la somnul cel lung şi veşnic...
... dar peste ani...

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Curva

I-aş mulţumi destinului fiindcă mi te-a scos în cale şi m-am împiedicat de tine la fiecare pas. Aş păşi în trecut şi tot de tine-aş da, iar prezentul mi-e plin de tine. Viitorul meu se leagă strâns de tine...
Şi tu, curvarule ce eşti, mi-ai pătat creierul cu amintiri ploioase şi n-ai putea să-mi condamni sufletul curvar, flămând după alte suflete ce dor la fel de tare ca al meu. Am tăcut pentru noi doi şi mi-am lăsat faţa sărată pentru tine şi merită, merită, merită... căci te iubesc şi mor după tine.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Eu cred

Acum prefer eu ploaia, căci distruge liniştea exterioară şi îi dă naştere celei interioare şi e apă...

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Iubite...

Am prins praf în mintea ta, căci nu m-ai mai scos de-acolo de-o sută de ani şi cred c-am să plec. Am nevoie să strălucesc. Aş vrea să fiu în mintea lui mereu, al nu ştiu cui el, dar să ştie când şi cum să mă ridice din gândurile lui murdare, să mă facă curată. N-am să te las să mă adânceşti în ploi şi vânturi, în noroaiele comodităţii tale, în vulcanul imaturităţii tale. Bine c-ai ştiut să te grăbeşti pentru trupul tău când eu îmi storceam sufletul de toate apele lui, spre tine... Dar nu mi-ai primit niciodată râurile. Cum am spus... ai fost prea ocupat...

Acum am să-ţi refuz şi eu râurile, iubindu-te, iubite... şi-am să strălucesc, promit.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Arde, arde, arde.

Nu mi-ai spus că gândurile sângerează când le strângi în palme... şi-am făcut hemoragie craniana şi ma arde, mă arde, mă arde. În amintirea iubirii mele de demult ce ma mânca de vie, am clădit acum un alt soi de iubire ce te mănâncă de viu şi te arde, te arde, te arde. Şi nu mai vreau să te vreau. Te-am aşteptat atât şi te-am avut atât, dar nu mi-a ajuns. Vreau să nu mă vrei, pentru tine. Căci sunt însângerată şi creez hemoragii mereu.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Constanţa

Mie nu îmi pasă de timp, dar se-ncălzeşte şi se răceşte în mine. Uneori îngheaţă de tot şi nu mai simt ca viitorul meu este un trecut continuu. Alteori fierbe şi ma arde. Arde neînecetat. Nu mai sunt o sfera, căci m-am fragmentat şi m-am împărţit în timp. De-aceea te rog să arzi pentru mine, pentru infinita mea călătorie prin timp. Vreau să-mi cunoşti trecutul, să găseşti bucăţelele din mine, să mă întregeşti ca pe un puzzle, să nu mă mai pierd vreodată. Fă-mă eu şi fă-mă constantă.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Ca tine...

Am fost întotdeauna plină de tine, chiar şi-atunci când n-ai fost lângă mine. Un crâmpei din căldura ta a rămas prins în mine. E ca din aluminiu şi arde, nu zace. El înfloreşte, îl dantelez şi îl îngrijesc căci mi te-a adus pe tine-n mine şi ştiu că n-ai să pleci. De-ar fi s-o faci, eu aş rămâne dezbrăcată de mine, aş fi goală şi te-aş fugări la nesfârşit. Şi alerg mereu după tine, aşa cum o faci şi tu.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

It leads me to where you lay...

Când am să mă las de imaginea perfectă a absolutului am să revin la noi. Până atunci stăpâneşte-mă, ori nu ai vrea ca în tomna anului viitor, tu să plangi la lumina electrică ce curbează frigul dimineţii de noiembrie. Iar noaptea când ai să mă vezi alergând pe strada proaspăt pavată, să nu crezi ca şi eu sunt proaspătă... căci m-am învechit şi înstrăinat de tine. Când îmi legăn capul în mâini, să ştii că tu mă dori, iar în mâinele mele mi-am găsit refugiul.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi... 

"Fiul risipitor"

''Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodata. Şi febra ta ţine tot timpul. Vrei să mai ştii şi altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani, şi sunt înnebunită după tine. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai să te întorci după o sută de ani, tot am să te urmez. Mor după tine şi te urăsc, şi aştept să-mi faci ceva rău.”

Caută-mă

N-ai să mă găseşti în rădăcini de copaci, nici pe sub frunze. Nu mă aflu sub pământul umed al pădurii de stejar, niciodată printre flori sau păsări călătoare. Ai să mă cauţi pe sub ape, gândidu-te o veşnicie la mine. N-am să fiu acolo, dar ai să mă găseşti risipită printre oameni, cu frunze de toamnă prin păr şi faţa plină de lumini electrice.Cicatrici lăuntrice şi o dragoste ce mi se va scurge mereu printre buze, cu un zâmbet bun printre gene şi un râset tânăr niciodată trecător.

În cazul acesta, am să mă uit la tine cu aceeaşi privire sfidătoare de care mi-s plini ochii şi cu care m-ai cunoscut. Liniştea... liniştea din irisul meu ce le-o ofer eu tuturor. Zbuciumul ce îl împrăştii peste tot... Şi tâmplele stresate ce ard neîncetat. În negrul ochilor tăi am să ghicesc aceeaşi strălucire cu care eu te-am cunoscut pe tine, aceleaşi mâini curate şi albe, aceeaşi minte împădurită cu aceeaşi eu în centrul ei.

Când ai să mă cauţi şi n-ai să mă găseşti, să ştii că sunt în mintea ta.

Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

 

O lume la picioare, înţelegi ce vreau să spun...

O hoaţă de timp

Iar eu urăsc începuturile. Vezi? Nici măcar nu încep. Fiecare cuvânt al meu e o continuare a altuia. Poate a celui de ieri, sau a celui de acum o mie de ani. Nici măcar eu nu am început. Sunt atemporală... şi vă bântui pe toţi.

Oraşul umbre

Eu vorbesc cam mult, tu mă asculti cuminte, cu inima fierbinte...

Oct

Am stârnit fulgerul în coastele tale şi te-am lăsat să te scurgi peste frunze. Nu mă durea. Mă zgâria aerul tău de victimă şi mă seca de viaţă. Ţi-am tratat înţelepciunea cu indiferenţă, pentru că eu nu am încredere. Şi ţi-am zis în noaptea rece de octombrie să tratezi cu dispreţ ce te încojoară, să iubeşti interiorul tău, fiindcă ma aflu acolo. N-ai iubit şi nu te mai iubesc.
Să nu mă uiţi, să nu mă crezi...

Beyond Borders

"I wonder, do we all know where we belong? And if we do, in our hearts, why do we so often do nothing about it? There must be more to this life, a purpose for us all, a place to belong. You were my home. I knew from the moment I met you..."

Nebuclate

Acolo unde eu merg, las câte-un fir de păr însângerat. Eu sângerez prin podoaba capilară. Sângele îşi schimbă nuanţa şi tristeţea mi-e bogată şi creaţă. La lumină voi toţi îl iubiţi, însă în întuneric sângele se-ncheagă, rănile se usucă, parul mi-e drept şi negru, mă afund în liniile lui de creion... Mă simt cameleonică, căci părul e reflexie sufletească, ochii reci şi calzi şi haotici se-ntreabă unde mi-e culoarea, căci eu las miros călduţ şi roşu peste tot pe unde trec şi mă ascund în desenele ce n-aşteaptă pe nimeni, rămân în urmă şi le doare.
Dar voi de ce mă aşteptaţi?

Nu doare.

Prin geamul încadrat de lemn a trecut lumina fadă a vieţii de demult. Şi ea crede că zboară, dar se reflectă dintr-una-n alta şi dă impresii de frumos. Dar afară e trecut şi e urât. Iar eu pentru prima oară gândesc la arămiul frunzelor ca la bucăţi de copilărie agăţate de copaci bătrâni. Când pe mine mă doare, pe tine te arde, când eu sunt liberă, tu eşti viu, căci viaţa e închisoare şi moarea-i libertate... şi nu mai doare.

Cel fără de nume

"Sădeşte-mă-n furtună,
Şi uită-mă un veac,
Cu ochii cât e zarea...
Am să învăţ să tac...
Tu n-ai s-auzi cuvinte,
Nici cântecul meu trist...
Pustiul o s-astâmpere
Setea mea de paradis...

Dar încă te caut,
Eu încă te vreau
În visul meu mut...

Bătrân precum e marea,
Întors după un timp
Ai să înveţi s-asculţi,
Tot ce-am uitat să-ţi zic...
Şi-n ochii tăi nu vad,
Decât nisip fierbinte
Îmi spun ce n-ar fi spus...
O mie de cuvinte!

Dar încă te caut,
Eu încă te vreau
În visul meu mut...

Dar încă te caut,
Eu încă te vreau,
În visul meu mut..."

Fascinating...

Absenţa a trei săptămâni de răsucit gânduri prin cuvinte te-au dus în pragul amurgului ce-ţi şopteşte de ani să laşi să plece. Căci tu nu oferi nimic nimănui, dar totul lui. Şi poate că l-ai închis în puşcăria sufletului tău şi ai pus bare de cuvinte peste libertatea lui, reprosându-i dăruirea trecutului, prezentului şi viitorului, lui fiindu-i bine şi fără tine. Dar tu eşti viaţa din viaţa lui, iar el ţi-e viaţă din moarte.E dependenţă fără boală.

Ştii că arta nu se plânge, dar tu te-ntorci mereu la ea şi dai afară ce putrezeşte-n tine, prin ea. Nu mai gelozi şi nu mai invidia. Ce-n tine rage acum, va străluci curând. Va trece fără lacrimi, dar cu urme. Nu uiţi, accepţi. Îndrăzneşti să pătrunzi în necunoscut, să nu mai laşi gândurile să doară, să le trăieşti tu pe ele, nu ele pe tine.

Eşti nemlioasă, crudă, pierdută... fascinantă.

Joc obsesiv.

V-am stors din mine. A rămas uscăţimea voastră în afara sufletului meu. Curând sângele-mi de răutate vă va dizolva... şi vor rămâne petalele din voi, care-n gerul iernii ce se va izbi de mine, vor ieşi prin unghiile mele.Şi-atunci am să zgârii pereţii casei cu ele, aşa, să luaţi viaţă voi mereu.

Anul trecut, prin crăpăturile pleoapelor mele subţiri, au ieşit frunzuliţe uscate, petale moarte şi polen vechi... Nu ştiu de ce, dar ele ies tot mereu...

Ar fi dureros pentru ai mei, cei din ceruri, sau păduri, oriunde ar fi ei, sau care-or fi, că fiica lor, cea care nu ştie unde se află, a devenit o floare.

Te uită...

Nu eşti tu cu greşeli. Sunt eu cu probleme. Nu aşterni tu cearşaful tău cu greşeli peste noi doi, eu sap din greu sub noi. Eu sparg gheaţa pe care ne tremură picioarele. Mai bine pentru tine-ar fi să stai lângă gheaţă. Să te uiţi cum se crapă sub mine, se sparge şi cad. Cad la fund, mă înec. Te uită... fii viu. M-am ales cu apă în laringe. Mă înghesuie în mine şi atât. Când o să ajung acolo jos, gheaţa deja se va fi refăcut deasupra mea şi n-ai s-ajungi la mine. Ne va desparte gheaţa, iar căldura iubirii noastre va fi murit. Mă doare-n creier şi pe sub el, mă doare-n inimă şi pe lângă ea, mă doare-n corp şi pe sub el, mă doare gheaţa. Te uită... eu plec. Te uită după mine... 
... mi-e frig.

3

Un colţ al gândurilor tale şi-a turnat trecutul în palmele mele. M-am spălat cu el pe faţă şi-am întinerit. Mi-e dor să plâng prezent. De ce-am călcat pe viitor?

O mie .

M-am pierdut în gravitatea norilor ce se năpusteau asupra caselor pline de bătrâneţe. Sunt tânără. De ce sunt aici? Tu unde eşti? Nu mă găsesc niciunde, tu unde-ai să mă găseşti? Şi da, am o mie de întrebări să-ţi pun. N-am să termin niciodată, n-am să mă termin niciodată. Nu găsesc pe nimeni. Nu mă găsesc şi nu te găsesc. Unde eşti? Unde?

Dormeai.

Când lumina pâlpâia deasupra pieptului tău aspru, mi-am aplecat capul odată cu somnul meu, vărsându-se pe tine. Mi-am zis că nu se va-ntâmpla nimic rău, dar somnul meu era cald şi eu rece. M-ai lăsat să zac cu faţa mea fină şi buzele roşcate să privesc la geamul plin de ploaie. Bătea vântul, iar tu îl lăsai să îmi lovească buclele grele. Dormeai.

Mi-am plâns cerneala...

La infinit.

Sufletul ţi se usucă din secundă în secundă, iar timpul stă. Tu nu ai înţeles de ce, dar la apogeul tău el a pornit iar la drum şi l-ai privit îndelung cum înainta spre asfinţit, căutând răspunsuri pană la infinit. Nu ar fi apucat calea asta, dacă sufletul tău ar fi avut măcar răbadea de a-i atinge şoapta cu un surâs, sau cu o lacrimă. Am privit mult timp la asta, am contemplat zile şi nopţi şi am ales să te privesc din nou, să mă aşez în soare... lângă timp. 

Gol

 La nopţile voastre urbane eu visez, în timp ce pereţii dormitorului meu s-au săturat de mine. Mă pierd în tehnologie şi cuvinte tastate pe un blog dezamăgitor la miez de noapte. Mi-s tălpile fierbinţi şi gândurile reci. Mi-e inima crăpată şi creierul întreg. Să nu mă uiţi. Să nu ma crezi.

Nu ştiţi

Ştii... aş vrea să mă desprind de umbra mea, să mă descătuşez de ea. Sub buclele mele sângerii se desfăşoară scenarii, care mai de care mai ireale. Îmi imaginez cum umbra-mi trece prin mine şi se lipeşte de asfaltul prea fierbinte, de smoala densă ce plânge de căldură. Eu înaintez, ea urlă după mine şi mă roagă să mai stau. Nu mai stau. Nu întorc capul, dar pot să aud cum plesneşte cu mâinile de sol, după ce le ridică la cer. Să scăp eu de negrul din ea, să nu mă mai îngroape în pământul cel ploios, să pot să mă ridic la nori şi să nu mai muşc din durerea pământeană. Eu nu aparţin acesteia. Nu aparţin nimănui şi mă simt închisă în grădina unui străin ce îşi lasă câinii suferinţei să mă mănânce de vie.
Nu chem divinitatea, chem cerul. Chem mediul ceresc să mă ridice o data, măcar o dată, o singură dată. Căci gravitaţia e blestem, iar trupu-mi dă cu sufletul de pereţi şi mă doare, căci sunt suflet.
Voi toţi nu ştiţi, dar umbra ne îngroapă. Eu n-am să mor aşa.

În fiecare zi şi seară

În curbele fine ale minţii tale am găsit un echilibru ce funcţiona ca sprijin emoţional pentru tine şi cei din jurul tău. Ghinionul meu este ca nu sunt lângă tine. Sunt în tine. Aşa mă pierd în fiecare zi şi seară... în apele sufletului tău.

Jur.

N-ai lăsa nici cerul să scuipe stele peste mine, fiindcă ele luminează prea mult şi mi-ar răni ochii. Tu nu vrei asta, îmi iubeşti irisul multicolor. Ştii că nimic nu este prea mult pentru mine, dar atunci când noaptea curge-n părul nostru, opreşti avalanşa mea emoţională cu o pereche de buze umede care mă asigură că nu sunt singură. Tu eşti cu mine, eşti în mine şi îţi mulţumesc. Vreau să-mi simţi nebunia mea dezordonată pentru nebunia ta ordonată, să ştii că te iubesc pentru ca îmi eşti alter-ego. Eşti a doua mea parte pe care o iubesc din toată fiinţa mea incompletă ce devine completă odată cu aprinderea din ce în ce mai puternică a sentimentelor prinse cu aţă de sufletul meu trist.
Tu schimbi tot. Tu eşti tot. Mă faci fericită şi uit cu totul de ideea unei tristeţi veşnice ce mi-a înegrit odată spiritul. Aş vrea să înţelegi că mi-e ruşine să transmit totul prin cuvinte, deşi le iubesc. Deşi ador să materializez totul, să transform în litere... să ştii că simt atât de mult încât cuvinte sunt puţine. Ştiu că simţi scutul, ştiu că vezi toate lacrimile, ştiu că înţelegi disperarea mea după perfecţiune, ranchiuna, ura şi invidia ce mă macină pe interior. Ştiu că vrei să le elimini.
Nimic nu sprijină dragostea noastră. Nu mă interesează, nu imi pasă. Pot să dispară toate, noi ne iubim. Iubirea noastră nu e în aer, nu e în pământ sau cer, e în noi. Noi vom fi vii pentru totdeauna, pentru că trăim unul pentru celălalt.
Te-am pierdut în mine, te iubesc.

Sub semn.

Ai ridicat coroana pan’ la cer

Sub semnul unei mari iubiri

Ce eu ţi-o port şi nu ţi-o cer

Căci ne-nţelegem din priviri.

Nu voi lăsa să-ţi cadă nicio frunză

Căci eu te voi veghea şi zi şi noapte

Şi dragostea se schimbă într-o pânză

Ce îţi aduce numai şoapte.

Poate că te iubesc pare nebunesc

Şi ştiu că nimeni nu mă va-nţelege

Dar astă dragoste eu nu o risipesc

Şi-am să las fiinţa ta ca să mă lege

Promit.

Azi m-am regăsit în tine. Am aflat că noi două una suntem şi că ne plangem lacrimile înăuntru cand el pleacă. Ne obosim la fel, iar toate cad peste noi la fel, resimţim la fel şi simţim la fel. Am regăsit o parte din mine în tine... şi te rog să mă ierţi că m-am pierdut. Nu ştiam că bucata asta e în tine. La sfârşitul vieţii am să fiu întreagă, promit.

Cunoscut.

Ce rămâne se pierde undeva în pădurile sufletului tău. Frunze uscate, sânge, amintiri, umbre şi un soare pierdut pe sub pământ. Ţi-am şoptit că te iubesc, dar ţi s-au rupt crengile şi ai spus că ţip la tine. Mi-ai urlat în faţă că mă iubeşti mai mult, mai mult, mai mult. Cât de mult? Numeşti tu asta viaţă? E suprareal. Am să fug din mine, din codrii mei handicapaţi, pentru tine. N-am spus nimic greşit, decât că eşti mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată c-aş putea trăi. Te trăiesc mai mult decât te trăieşti pe tine însuţi. Conturul meu eşti tu. O coajă dură, îndrăgostită de cunoscut. Păr înfrunzit îndrăgostit de cunoscut.

"În mintea ta am încercat să ajung,
Dar am ales să fug.
Sub umbra ta fără să ştii am reuşit,
Să caut un sfârşit.
Un început, un nor din nou acel fior,
Am încercat să zbor.
Chiar dacă ştii să nu spui un cuvânt,
Nu mă trata nicicând, nu eşti un sfânt.
Povara ta în mine macină aprins,
Durerea care nu s-a stins.
Păstrează sau aruncă tot ce ţi-a rămas în ea,
Nu mă lăsa să cad.
Deja am crezut în ea, minunea mea s-a dus
Un soare a apus.
Un loc unde cerul se îngroapă în pămant,
Acolo aştept, acolo sunt."

Doar că la un moment dat se amestecă verdele de-afară cu sângele din casă, iar în pereţi e trecut. Viitorul e niciunde. Avem de toate, dar niciodată timp. Dacă ziua ar avea bătăi de inimă, iar noi ore? Mă gândesc la noi, ca la un tot. Noi, oamenii. Dacă m-aş numi eu ploaie şi m-aş risipi deasupra voastră? A tuturor? Nu am mai fi noi, iar voi aţi fi voi. Nu sunt ploaie... dar e lună plină, iar eu mă pierd în ea. Priveşte-o şi gândeşte-te la mine. Te văd.

Cam asta se întâmplă când te loveşti de realitate. Îţi intră-n faţă, în nas şi gură. Te înghite şi o înghiţi. Până vă obişnuiţi una cu alta, tu eşti un schizofrenic, iar ea o depresivă. Se numeşte acomodare forţată. Cu timpul... începeţi să vă placeţi. Lumea ta e în tine, iar realitatea e undeva între inimă şi piele. Nu ştiu ce e asta. Apoi eşti fericit, iar e fericită pentru că eşti tu fericit. Dar asta nu înseamnă că tu nu eşti tu. Accepţi realitatea să se ia de mână cu arta ta melancolică, formând împreună un amestec dramatico-sensibil fericit.

- Iubeşte-mă!
- Te iubesc!

A te simţi bine în liniştea mea de ceară înseamnă suicid. Îţi hrăneşti realismul din drama mea fiindcă prin comparaţia zilelor de ieri ai reuşit să te desprinzi de monotonie şi să te prinzi de mine, dar faci deosebire între noi. Suntem unul, uneori... alteori suntem doi.... acum suntem cinci. Mâine vom fi nousprezece? Spune-mi că poimâine vom fi şaizeci şi nouă, pentru ca joi să fim unul.

Când te afli între şinelele trenului, în urmă nu priveşti, fiindcă vine trenul. În faţă e ceaţă şi e spirit. Peste şine e prea mult fizic. Ai vrea să păşeşti peste şine, să-ţi uiţi sufletul în viitorul tău ceţos, dar e banal... şi nu poţi. Nu poţi.

Pentru că azi nu ai găsit ce ai pierdut, ai să începi de mâine să cauţi, fiindcă nu poţi începe a căuta ceva ce încă nu ai pierdut înainte de a-l fi pierdut.

1.Am ascultat plânsul piciorului împânzit de praful prea uscat al zilelor de vară.
2.Am răstignit cel mai bun gând în vârful minţii mele.
3.Am spart greşelile.
4.Am cucerit soarele şi mi-am legat de brâu întregul curcubeu.
5.Am pictat pe cer nouăsprezece stele.
6.Am păşit în gropi.
7.Am băut lacrimi.
8.Am călărit nori pufoşi creionaţi de albastrul prea albastru al cerului.
9.Am întins mâna spre timp.
10.Am descoperit în mine o perdea ciudată.
11.Am întins pe pereţii craniului meu o mulţime de fotografii.
12.Am şters amintiri.
13.Am îngropat senzaţii gustative între amigdale inflamate.
14.Am turnat o ceaşcă de dragoste în ceaşca înflorată de cafea.
15.Am îndreptat o sârmă ruginită.
16.Am tras pe nas praf stelar.
17.Am spălat podeaua sufletului meu.
18.Am desenat inimi mici pe inima mea mare.
19.Te-am găsit...

Îmi ucizi tu pas cu pas imensitatea laturii mele sinucigaşe. Iar eu te omor pentru asta. Te omor pentru că mă iubeşti. Nu te iubesc pentru că mă iubeşti, dar te iubesc pentru că mă omori. Ştiu că mă iubeşti pentru că te omor... ne iubim şi ne omorâm.

Mi-ai înflorat drumul şi am aflat în miezul sufletului meu picătura de întuneric ce-mi înegrea zilele şi mă franjura. M-am convertit în tumultul fraged al zilelor de primăvară în care natura se răsuceşte-n sine şi am uscat-o. S-a evaporat. Acum sunt tu. Sunt încheietura care suferă la paginile scrise neoprit şi tremurul minţii încleştate. Am devenit buze coapte şi înfierbântate de căldura iubirii oarbe.

"Privirea ta nu mă va găsi nicăieri. Amintirea ta nu are unde să mă afle. Glasul tău nu poate să mă strige şi nu ştie unde. Sunt între cele patru zări: răspântia lor."

Nu înţelegi că mi se izbesc secundele de piele şi mă descompun. Mă consum. Trupul meu este un pahar din care-mi curge sufletul. Mă risipesc. Îmi curg râuri sărate pe faţă şi se umflă inima în mine. Vreau să trăiesc înainte să mor, dar fără tine sunt moartă. Mă vreau vie pentru tine, dar numai cu tine.

M-am împiedicat de-un gând şi am început să mă rostogolesc de-a lungul întregii mele minţi infinite, iar acela a fost începutul adolescenţei mele premature. Ai apărut tu şi mi-ai arătat toate gândurile mele, unul câte unul, să le simt prezenţa şi să ştiu de-acum înainte să mă feresc de ele. Nu mai pot să le evit, dar tu îmi uşurezi existenţa, mă catapultezi în nori, unde eu zbor... fără să mă mai împiedic de nimic.

De parcă toata pielea mea s-a transformat în rouă şi mi-a inundat inima, eu simţind-o încarcată de lacrimi. Iar tu ai venit ca un nou înveliş de piele şi nu laşi să mai plouă peste mine. Când nu eşti tu, pe a mea carne vie se scurg picăturile sărate ale mării din mulţimea omenească... şi mă doare.

Te-am pupat sub piele şi-am plecat. După cinci minute am realizat că n-aş putea vreodată să te părăsesc, pentru ca eşti o piatră-n venele mele. Te simt şi îmi provoci orgasm emoţional. Oricât aş încerca vreodată să te omor, te-as omorî în mine, te-aş îneca în sângele din venele mele, dar ai reînvia, fiindcă amintirea ta va fi vie în spiritul meu pentru totdeauna, iar sângele meu te va învia. Am nevoie de tine, de sexul pe care îl faci tu cu inima mea. Am nevoie de transpiraţia sufletelor noastre care se împiedică unul în celălalt, fiindcă nu se lasă vreodată să plece şi aleg să facă dragoste, să ajungă la plăcerea infinită, care la un moment dat se transformă şi capătă formă finită, ele sfârşind cu climaxul sufletesc.

Mi s-a amestecat irisul ochilor cu căpruii tăi pentru totdeauna, iar porii noştrii s-au îmbrăţişat, transformându-ne în chec. Cuptorul nostru este lumea. Ne coace, ne prajim în exterior, ni se desprinde coaja, dar în interior, noi tot împreună lenevim. În jur e totul trecător, dar noi suntem nemuritori. Tot ce se ofileşte în jur, ne învaţă că ne avem. Tu mă ai, iar eu te am. Nicio posesie, doar dragoste...

Nu vreau să trăiesc pe marginea niciunei personalităţi ale mele. Vreau să fiu uitată-ntr-una dintre ele şi să aparţin unei singure lumi din mine. Să mă lipsesc de nevoia constată a unei alte persoane care să mascheze urâtul oricărui mediu în care mă aflu şi căruia nu îi aparţin niciodată.
Atunci când sunt cu altcineva, ziua mea se transformă în noapte, astfel încât mi se arată doar frumosul. Singurătatea e goliciune interioară şi exterioară. Vreau să mă umplu de oameni, dar atât cât le dau eu voie. Nu vreau să mă înec cu ei, s-ar putea să-mi rămână în gât.
Nu vreau să mă înec în ei.

Din spatele timpului, mi-ai zâmbit tu. Te-ai desprins de tot realul şi mi-ai intrat în lume. Mi-ai anihilat-o, pentru ca tu să devii universul meu. Mi-ai lipit pe chip şi suflet idealul meu de frumuseţe şi m-ai lăsat să aflu că sunt frumoasă, că ochii mei sunt notele tale muzicale preferate, că buzele mele sunt însiropate în compot de dragoste şi că pielea îmi miroase a mare. Nu mă laşi să fumez tutun, pentru că ştii că îmi e de-ajuns un singur viciu, îmi e de-ajuns să te fumez pe tine. Şi am uitat să-ţi spun că ador cum te topeşti în mine, cum aluneci pas cu pas, apoi brusc, în tot corpul meu... şi mă inunzi.

Când ţi-am atins genele cu buzele am simţit o dulceaţă mai puternică decât cea a gurii tale. Era dulcele sincerităţii, al inocenţei ce nu avea nimic de-a face cu pasiunile sexuale. Era puritatea cu care te-ai născut şi care îţi va înfăşura ochii în prezenţa sa, cu care mă va bântui pe mine o veşnicie. A născut în mine tristeţea faptului că mie îmi lipseşte aşa ceva, şi pe undeva încă mă doare. Dar ştiu că undeva prin genele mele lipsite de farmecul pe care îl au ale tale, se află praful dependenţei mele de tine, obsesia mea pentru noi doi. Ne vom lipi genele pentru totdeauna.

Te-ai oprit la rădăcina coloanei mele vertebrale şi ţi-ai anunţat prezenţa vie cu un clinchet. După o bucată de vreme, ai împrăştiat în toată acea zonă un praf de nu ştiu ce, care încă stăruie în mine. S-a transformat într-un lichid ce mi se scurge lin prin piciorul stâng, iar acum râde şi în şoldul drept. N-am să te gonesc de-acolo, nu ştiu cum să fac asta. Tot ce iau să te distrug, distruge altă parte din mine, dar nimic din tine. Acolo unde exişti tu ar trebui să rup din mine, să arunc în aer partea mea de fiinţă împânzită de tine, căci tu, durere, eşti cu mine.

N-am să explodez vreodată. Am să stau mereu închistată, tensionată, limitată, aparent liberă, pentru că în capul meu se află un nod de gânduri pe care numai eu am puterea să il dezleg, dar singură. Nu am să risc asta, nu ştiu cât aş suporta singurătatea. Te prefer pe tine în schimbul nebuniei mele libertine.

N-am să pot vreodată să-ţi povestesc moartea, căci nu te pot privi din mine, ci doar din noi. Şi aş vrea să mă pot târî prin dungile de viaţă lăsate pe dealurile moarte ale minţii noastre, dar m-am înecat demult în lacrimi, care au secat şi m-au lăsat în vid. Nu îmi pot aminti când am fost bine, iar dacă am fost, m-am minţit şi te-am minţit. Dacă nu ar fi dependenţa de tine, de existenţa doi-ului pe care îl formăm şi pe care îl transformăm în unu, dacă nu ai fi tu cel ce acceptă prăbuşirea odată cu mine, aş pleca acasă... dar nu am acasă.

 

Fill your heart with smoke
And the first thing that you want
Will be the last thing you ever need

"Cand aveam 3 ani am intrebat-o pe mama de ce exista pauzele dintre bataile inimii. Si mama mi-a raspuns; pentru ca intr-o zi, cineva, sa vina si sa le umple" C.S.

Mi-a căzut atunci imensitatea nopţii peste pleoape şi a plesnit apoi în mii de stele ce-au cotrobăit în capul meu până au dat de gol. Mi-au umblat prin gânduri şi s-au transformat în neuroni, numai să gasească un loc liber în capul meu... şi apoi au ieşit prin ochi, sub formă de lacrimi. La început îmi stăteau sub iris câte doua-trei stele şi oamenii mă întrebau de ce am stele-n ochi. Dupa ce le-am plans, m-au întrebat de ce plâng. Acum când m-am uscat, m-au întrebat de ce am pielea aspră, de ce atunci când mă sărută eu sunt sărată. Le-am răspuns că nu ştiu... sau poate mintea-mi joacă feste şi se scufundă-n mine placebo-uri grele şi obositoare.

Narcis

Nişte gânduri care în mod normal m-ar putea transpune într-un personaj mai matur al personalităţii mele şi m-ar face un om mai imatur, mai responsabil, mai bine informat. Un om care ştie ce vrea, cunoaşte riscurile, dar totuşi şi le asumă. Şi ştiu că ştiu, dar se "atât de bat cap în cap" încât la un moment dat nu reuşesc decât să transform tot răul şi binele care mă aşteaptă cu braţele deschise, într-un rău total. Şi crede-mă că aş prefera să nu mai ştiu toate astea (care mă fac să cred că de fapt nu ştiu nimic)şi în mod disperat las orgoliul la o parte în favoarea unui optimism prostesc, ambiţie, siguranţă de sine şi de a mă lipsi de fuga de trecut, viitor şi prezent. Pentru că eu ţin sa precizez că sunt atât de goală, încât am atât de mult timp încât nici măcar nu îmi aparţine... şi nici eu lui. Sunt vie, dar goală. Sunt a naibii de vie, iar eu sunt pasiunea mea, sunt muza mea şi sunt o narcisistă.

... dar spusele astea nici început nu au, căci sunt fără de sfârşit. Lenevesc în faţa ochilor tăi zgribuliţi ca un câine la soare. Ele nu se lasă nici măcar intimidate şi nici prăjite de adâncul gropiţelor tale din obrajii rotunzi c-ai lunii. Ele nu, dar eu da. Căci sunt plină de-atâtea gânduri obsesive ce-mi digeră creierul şi-l amestecă cu o imagine ireală a sufletului meu rătăcit prin fantoma frunzelor îngălbenite timpuriu.

Focul stelelor îmi va îmbătrâni creaţia şi mă va fuma-n neştire. M-am topit în întunericul nopţii, iar ele au crezut că le aparţin.

          Stăteai prăfuit de timp în colţul nebuniei tale şi gândeai a toamnă, tu, solitarul cel tomnatic. Te chinuiai să-ţi strângi osemintele din universul meu, îngenuncheai la marginea lacrimilor mele pentru a-ţi strânge ultimele cioburi de suflet. Ai ales, în final, să-ţi materializezi fiinţa prin frunze de cupru, coajă dură de copac bătrân şi iarbă alintată de razele soarelui de primăvară.
         Şi uite că e primăvară... şi tu tot în toamnă rătăceşti, îţi acoperi pleoapele cu pământ umed de pădure. Plângi atât de multe lacrimi în sicriul plin de vise seculare, trăind imaginar o viaţă imposibilă cu mine... când tu de fapt te-afunzi în crâmpeie dure de trecut şi ţii secrete ţipătoare în timpane. Ai uitat că ţi-am lăsat pe tâmplă o picătură de speranţă, dar pe care tu ai uscat-o, încurajat fiind de raţionalul meu. Ţi-am păstrat o bucăţică de fericire, ca un acrobat fascinat de necunoscut.
         Ai devenit ca un pictor orb atunci când ai aflat de mine. Ai cunoscut arta din mine şi ai transformat-o-n poezie. Ai făcut un cuib din începuturile noastre... şi tu mă aştepţi. Acolo mă aştepţi... pentru totdeauna. Ai să laşi smintirea ta la o parte şi-ai să rătăceşti pe toate drumurile, doar pentru a-mi prinde libertatea, pentru a fi eu a ta. Ai să vrei să formezi un cerc din sfârşitul pe care intenţionat îl vei face al nostru, înconjurat de fire de început.
       Obişnuiam şi eu să mă pierd în zilele dureroase de vară, în ploile grele de toamnă şi în ninsorile albastre de iarnă, până mă simţeam inundată de primăvară, ca de o apă volburoasă, ca o veche amintire de vară. Plutea paradoxul în simţirile mele şi îmi amineam viitorul ce acum mi-e trecut... cum ţi-am aruncat o ancoră, cum tu ai prins-o... şi nu te mai desprinzi de mine.

Sper să-ţi faci în final coroană din gânduri vinovate, să-ţi sângereze ea prin păr. Iar inima mea se va umfla în irisul tău până ochii ţi se vor îneca în lacrimi. Atât de sadică-mi e mintea când se scurge tăcerea ta în ea. Apoi ea devenită o distanţare fără limite, un şirag de emoţii goale şi un zâmbet primăvăratic, o să-ţi şoptească cu un gust amar că ai pierdut ce ai fi putut să ai o viaţă întreagă. Ai să rămâi cu o dungă de praf stelar pe gene, o bucăţică acră de ceva pe limbă, un miros de mure coapte alintându-ţi nările... şi o singurătate pe vecie.

Căci eu am putere pentru viu şi pentru mort, pentru mine şi pentru tine, pentru noi şi pentru ei, existent să fie.

Şi jur că soarele era rece. Nici ploaia nu era mai caldă. Se amestecau... şi era durere. Mă apăsa pe latura mea iraţională amalgamul de soare şi ploi, căci la un moment dat au devenit una şi aceeaşi pentru mine. Era frig şi razele soarelui mă îngheţau, ploile mă amorţeau, fiecare dungă de fericire mă durea şi fiecare umbră, fiecare nor, mă zgâria.Pe sfera mea emoţională se prelingeau picături de negru, mă doream cenuşă. Să nu mai renasc vreodată din ea. Mă împărţeam în două medii ce nu erau ale mele, şi nici eu a lor. Mă simţeam ca o cărămidă nouă pusă greşit pe un zid bătrân. Dar totuşi nu eram atât de nouă, căci îmi simţeam gândurile vechi de-o sută de ani, deşi ştiam că nu am trăit atâta... nici măcar jumatate, nici măcar un sfert. Nu trăisem niciodată nimic întreg. Niciodată. Mă simţeam ca un pisoi pierdut noaptea pe străzi, mă simţeam gri, mă simţeam pierdută pe drumuri risipite, strâmtorată de propriile-mi gânduri fără sfârşit. Mă simţeam ne-eu... şi astăzi sunt la fel.

Mi se dizolvă aripile când lipsa dragostei tale se năpusteşte asupra fiinţei mele pline de tine, cu o comoditate nebănuită vreodată de adâncurile mele. Nu gândesc pentru mine, gândesc pentru noi, privesc din mine şi din tine, mai mult pentru tine, mai mult în avantajul tău. Te iert, căci în mine plutesc imagini ireale, dar posibile, cum că tu ai pleca vreodată. Şi aş vrea să faci asta, de dragul dramei, de dragul scenelor ce-mi completează filmul, de dragul ieşirii din banal, dar nu de dragul tău. Tu eşti mai mult decât necesităţile mele, decât dorinţele mele. Nu pleca... Singura mea dorinţă e să te am, nu ca şi posesie, dar să te am tu avându-mă pe mine. Apartenenţa mea la tine, să dea viaţa apartenenţei tale la mine. Dar acesta este preţul vieţii dăruite ţie, o singurătate veşnică şi o dragoste primită în final, atunci când e prea târziu...

Am văzut cum lumina se prindea uşor de clădirile înalte, cum se lipea, cum îşi găsea locul aşa cum nu fac eu niciodată. Aş fi vrut să mă ia de mână, să ne pierdem împreună în mediul citadin, să privesc întregul joc al oamenilor ce se perindă în neştire pe străzile nebune ca ei. Ea ar fi omorât întunericul din mine pe care îl simt atât de greşit în sufletul meu... dar a plecat, urmând ca mâine să îmi facă cu ochiul de-acolo, de sus, unde nu voi ajunge eu niciodată. Am să tânjesc după tine...

Te rog să nu uiţi vreodată cum am înşirat eu lacrimi pe pereţii casei în care tu n-ai putut să dormi o noapte.

Îmi înec întregul viitor în temeri nefondate, în gânduri ce apar înainte de vreme și-i urlă-n urechi inimii "STOP!". Când paradoxul mi se scufundă-n creier și-mi jură că nici el nu mai poate, simt cum reînvie câmpul de luptă ce se ascunde în valurile mele emoționale, iraționale. Și aș renunța la ele toate, la jumătatea asta din mine. Aș încerca să o sinucid, dar nu știu dacă aș putea și dacă doar aș opri hrănirea ei prin lipsa artei, ele continuând să mănânce realul din mine. Mă doare irealul, mă doare nicăieriul în care mă înec, mă doare, mă doare, mă dori tu, mă doare lipsa ta, mă doare prezența ta, căci știu că urmează ca plecarea ta să sape în mine un dor ce doare, ce doare așa cum doare lacrima pentru tot și toate. Nu știu cât a mai rămas din tot, cât are să mai urmeze, știu doar că tu... trebuie sa fii cu mine.

Ia-mi griul de pe faţă, negrul din gânduri, albastrul din adâncul sufletului, ia-mă toată si poartă-mă în pieptul tău... pentru totdeauna.

Ajunsesem în locul ce-mi veghease, cândva, gândurile suicidale, acolo unde se confruntă oamenii lipsiţi de frumos, oamenii inspizi, bătuţi de viaţă şi prostie. Acolo nu mai era aglomerat ca în alte dăţi, însă, mintea mea era aglomerată ca în alte dăţi. Ştii, nici măcar acum străveziul gândurilor mele nu dă voie tuturor razelor de soare să pătrunda în cuibul meu emoţional. Nu ştiu cine se joacă cu obsesiile mele, sau dacă tu faci asta, dar cert e că atunci când am pătruns în închsioarea aceea plină de scaune... eu m-am lipit de unul. Am stat la geam şi pe măsură ce se mişca lumea, nu eu, am simţit cum soarele îmi alinta părul, aşa cum sărutul tău mătăsos îmi alină durerea din mijlocul frunţii. Încercam să-mi imaginez cum existai tu fizic lângă mine. Aşa cum prezenţa ta persistă în mod constant în sufletul meu, aşa cum fiinţa ta planează mereu in jurul meu, aşa aş fi vrut să îmi săruţi tu pielea uscată a mâinii mele sătulă de lacrimi de râs şi de plâns. Trăirea mea, entitatea mea de care eu nu mă pot desprinde, te rog să mă bântui la nesfârşit... eu te aştept.

Ţi-ai aşternut braţele în jurul fiinţei mici, ca pentru totdeauna. Ai fi vrut să se lipească, sa fie încrustate pe pielea ei moale, să-ţi lăcrimeze sufletul într-al ei. Un aer încărcat de suferinţi, de praf, smoală, gânduri negre... tu l-ai lăsat să se desprindă de tine, îndreptându-se spre ea. Acel val aproape o destructurase, o spulberase şi o convertise în stare gazoasă, însă ea fusese puternică... pentru tine. A rezistat şi a lăsat să treacă totul prin ea, rămânând în spatele ei un fum dens, care mai apoi s-a transformat în cenuşă, amestecată mai tarziu cu pământul ud de-atâta ploaie.

Cum să-ţi cânt, ori cum să-ţi scriu toată durerea? Tot ţipătul lăuntric la plesnirea sărutului tău de pielea mea? Mă ustură mă mănâncă şi mă doare, mă urlă... căci ştiu că locul lui nu e acolo, nesincer el fiind. Îi simt raţionalul şi realul. Eu sunt ireală.

Are să-mi zvâcnească acest gri în tâmple şi pe frunte până la transformarea sa în alb... sau negru. Cenuşiul nu este echilibru, ci lipsa lui. Şi numai tu poţi să-l iei, să-l strângi în pumn până se transformă în cenusă şi moare, apoi să mă umpli de alb... sau negru. Să mă iei de mână, să fii cald, nu fierbinte pentru mine. Să păşim prin timp împreună. Căci eu ştiu mai bine decât toţi cât te minţi şi cât mă minţi şi cât de puţine cunoşti, cât de multe ai să cunoşti în lipsa mea. Cât am să-ţi lipsesc, cât ai să mă iubeşti...
Alb... sau negru.

Iar tu, ca o hologramă te vei răsuci în mine pe vecie. În pori îmi va sta împregnată fiinţa altcuiva, dar niciodată mai departe de piele, căci în mine eşti şi vei fi tu. Ireal în exteriorul meu, real în interior. Voi vorbi mereu cu tine, cel din mine, alter-egoule.

Îmi trec ochii prin perdeaua răstignită la fereastră. Florile crescute pe ea au contemplat cumva cu aburul geamului şi au ajuns la comun acord: ca ele să se tatueze pe sticla prea transparentă, prea goală.
S-ar ridica gândurile mele ca fumul, deasupra lumii vii, gândurile mele moarte. N-ar putea fi ele la fel de vii ca şi mine, dar totuşi nimic nu e mort în mine. Sunt vie. Neclar...
Gândurile mele sunt vii în mine, în vietatea din mine, dar odată ce le las să se înalţe, să treacă prin florile lipite de geam şi să spargă lumina felinarului, ele mor... se pierd. Se pierd afară, dar înăuntrul meu... întotdeauna vii.
Şi parcă luna vorbeşte cu albastrul din mine, scurgându-şi violetul peste ale mele sângerări. Iar gândul că rămăşiţele de culori ar zdrobi tăcerea cu un paloş de mătase, cu o lovitură blândă, mă transformă în pulbere. Sunt ca un praf viu, evanescent, multicolor şi paradoxal.
Am să spun din nou...  să te gândeşti la mine ca la nişte ochi ai căror culoare se schimbă... mereu. Eu sunt mereul tău schimbător. Nu timpul, ci noi!
Eu sunt ochiul tău, eu sunt mintea ta, eu sunt tu... tu, dragule, tu eşti eu. Şi tu ştii asta.

... you can't kill the me in you.

Ochii tăi formează un platou pe care se prăbuşesc persoane şi gânduri. Uneori nişte ochi căprui iau locul unor gânduri suicidale, sau cei cenuşii se amestecă cu obsesii muzicale.

Doar imaginează-ţi cum ar fi să aterizezi undeva pe norii sub care se desfăşoară un tragic film al realităţii. O realitate plastică, perfect materială. Iar tu ai fi superior ei, tu ai atinge cu mâinile sufletului întreaga explozie spirituală, ţi-ai lăsa conştiinţa în mâinile lunii...

În mintea mea diformă, cu pete de culoare, s-au rătăcit nişte motive inconştiente, nişte sâmburi. Am încercat să îi caut, să aflu de ce s-au rătăcit şi unde se află. Obosesc în fiecare zi, mă caut pe mine exact în mine însămi. Am pierdut bucăţele din mine în universul din mine. Aş vrea să ştiu dacă sucul meu emoţional le-a digerat şi pe alea, ori eu nu mai pot fi vreodată ce am fost...

I long to be like you... lie cold in the ground, like you.

Se aşezase între florile prea vii, prea vii pentru el, care era mort. Era un viu mort ce-şi pierduse locul, căci cu ochii mătăsoşi se chinuia să găsească un spaţiu.. cât de umil, dar al lui să fie, pentru el. Ca moartea lui să se potrivească cu moartea locului, durerea din ochii lui să curgă în ceşcuţe pământoase de durere, pentru a nu mai exista contrast. Iar picioruşele lui livide să alerge pe pământ umed şi rece, pentru a fi completă scena. El îşi trăia moartea în scene, pe etape, niciodată unitar, total.

Copilul prinse tot aerul în pumni, îl strângea ca şi cum ar fi fost numai al lui, al nimănui altcuiva, şi avea să stea acolo mult timp, pentru totdeauna, niciodată liber din nou. Păşi în gol cu cel mai mare entuziasm, păşi în viaţă, curajos, prin anii copilăriei. Dar în urmă era tatăl... încercănat. Se citea bătrâneţea în chipul lui, iar pe viaţa lui... călca viaţa copilului din faţă. Era un sacrificiu conştient la mijloc.

Mă gândeam... ştii... când suntem noi cei mai sinceri? Noaptea, sau ziua?
Noaptea eşti cel mai singur, protejat doar de întuneric şi de frumuseţea acestuia. Acoperit de golul nopţii, cum ai putea să ştii că tristeţea provocată de magia acesteia n-ar putea să-ţi amestece gândurile, iar acestea să se polarizeze în jurul singurătăţii nostalgice de moment?
Ziua eşti împiedicat de toate cele prezente, dar pe care le şi vezi, pe care le simţi lipite de tine, care te sufocă şi care stau ca o bariera în faţa gândurilor tale înaripate. Nici măcar nu poţi să gândeşti, cum ai putea să ştii daca eşti sincer?
Dacă numai noaptea gândeşti limpede, liber, atunci asta înseamnă că tot atunci eşti cel mai sincer cu tine?

(I)real

Să dăm foc la toate sentimentele ireale ce ne încearcă e cel mai potrivit. Căci imaturitatea, teama şi lipsa de trecut ne obligă să credem în diferite feţe ale viitorului, feţe ireale ce stârnesc în noi senzaţii... la fel de ireale. Şi mai frumos este că irealul din noi este real, iar realul... ireal.

În vâscozitatea mea sentimentală am regăsit un trecut ce-mi zvâcneşte adeseori în tâmplă. De fapt, el se află undeva la marginea prezentului care stă uneori să cadă în prăpastia cu gânduri, amintiri şi temeri. E de-a dreptul bântuitor faptul că fiecare rază de soare stăruitoare în prezent, aprinde amintiri şi mă chinui într-o maniera mult prea conştientă să le aprinzi şi tu până le transformi în cenuşă, în neştire.

Mi se dilată sufletul...

Am să-ţi zugrăvesc pe chipu-ţi murdar de viitor nişte urme de trecut, nişte amintiri înflorate, cu boboci întruchipaţi de ochii mei tineri, care vor fi fost bătrâni, la plecarea ta. Am să fiu bătrână pentru totdeauna, căci plecarea ta va naşte în sufletul meu un sentiment veşnic de singurătate şi existenţă în trecut. Atâta timp cât prezenţa ta sufleteasă şi fizică, adică cea completă, va stărui lângă mine, deci în mine (căci tu nu poţi fi lângă mine, mereu în mine), eu voi fi eu, eu voi fi tânără, eu voi fi tânăra eu.

Te-aş fi tăiat în feliuţe mici şi te-aş fi mâncat încet, te-aş fi savurat până la ultima partculă, aşa cum facem noi mereu... ne mâncăm reciproc. Dar atunci... e altfel, tocmai pentru că ne înghiţim cu linguriţa şi ne amestecăm în saliva iubirii celuilalt.

Because I'm broken, when I'm open, and I don't feel like I am strong enough...

Cum ar fi să fii alergic la gânduri? Să nu poţi să mai gândeşti atât de mult, pentru că începe să te mănânce sufletul. Să-ţi apară pete de agitaţie şi nelinişte pe suflet, din cauza supradozei de gânduri nefolositoare. Gândurile alea... or fi ele rele, dar te fac să te simţi bine şi dacă ăsta e efectul lor asupra ta, atunci de ce să le ştergi? Şi ce dacă nu te mai leagă nimic de realitate şi trăieşti tu cu tine-n capul tău?

Habar nu am.

Leneveam în centrul casei, care nu era a mea, ca un sâmbure într-un fruct savuros. Eu eram acel sâmbure care împiedica înşfăcarea şi înghiţirea totală a fructului. Stateam în plus, în neştire. Eram ca un fel de lanţ de durere în jurul casei, în jurul întregii lumi, dar de fapt mă aflam în interior. Lanţul acela care nu ştia câte zale are, dacă şi-ar mai dori vreo una, sau dacă ar vrea să se rupă o data pentru totdeauna, dacă sta bine, sau e frumos, sau ar trebui rupt şi lăsat să sufere pe lângă casă. Aş fi putut fi invizibilă, dar simţită cu toate celulele, de fiecare trup viu, neviu, mort... sau aş fi putut fi incoloră, dar de fapt purpurie.. surdă, mută. Aş fi putut s-o iau la fugă, să uit de aripile mele şi să-mi folosesc picioarele inexistente, nemateriale, ca pământenii toţi să înţeleagă. Pe de altă parte, aş fi putut să cad din mine, să cad prin mine, prin propria-mi piele, aparent să fiu perfectă, defectuoasă pe interior. Dar cu ce scop? Defectuoasă sunt oricum şi nu cred că ar fi bine pentru niciun locuitor al planetei ăsteia, pe care n-o înţeleg deloc, să aştepte perfecţiune de la perfecţiunea mea (aparentă), căci esenţa mea e sensibilă... a naibii de imperfectă. Cum să găseşti perfecţiune în ceva imperfect? Dar de ce ai vrea perfecţiune? Ca să fie perfect, da, corect. De ce să fie perfect? Numai fiind perfect va fi înţeles? Probabil. De fapt, da, lanţul meu purpuriu îşi doreşte înţelegere, nu zale lipsă şi deloc lăsat în pace. Vreau ca existenţa mea să fie aglomerată de existenţe înţelegătoare, dar nu plictisitoare, nu perfecte... Nu profanatoare, nu mincinoase, nu, nu... Mulţi de nu. Un car de nu, pentru toate existenţele înşelătoare. Îmi vreau existenţa îmbrăţişată de.. alte existenţe... care să nu o părăsească pe a mea... şi să nu o judece. Sau.. să nu existe. Nu ştiu. Existenţe existente, inexistente...

I walk beside you,

I walk beside you...

Stai.

Îmi stă pe umeri povara sacrificiului, îmi sta pe aripile spinării şi îmi urlă prin întreg corpul, până în stomac, în florile plămânului şi în fiecare bucăţică din mine de care nu se poate atinge nimeni şi nimic... căci durerea s-a oprit în mine şi pe mine, ca o pasăre călătoare în ţările calde. Dar eu sunt rece... şi privesc exact din mine. De ce s-ar fi oprit ea aici? Oare îi place să stea în frig? Poate trage curent... N-aş vrea s-o văd vreodată cu ochii curgânzi şi injectaţi, căci durerea e frumoasă... O vreau mereu frumoasă. E mai frumoasă în mine şi pe mine. Am s-o las să stea aici... mi-e dragă.

Confruntare.

Era ca şi cum o umbră a realităţii îmi căzuse greu pe spirit, dar apoi se împrăştia ca o lumină fără sursă, care spăla orice urmă de întuneric şi... jur că ştiam că e doar în mintea mea, că de fapt toate neoanele alea nu complotează împotriva mea şi că ferestrele din capătul coridoarelor suprapopulate sunt paşnice, deloc malefice cum îmi par. Ştiu că am o percepţie greşită asupra realităţii, dar cine e apt pentru a hotărî care realitate e reală şi corectă?
Şi în esenţa lambriului murdar stăruiau vise care se spărseseră odată cu apariţia monstruoasă a...
Uită... oricum are să treacă...
Şi ştii cum e... prezentul ţese amintiri în calea viitorului.

I'll become your earth and sky, forever, never die...

Priveşte-mă ca şi cum te-ai uita la stele, lasă-mă să-ţi fiu cer şi te voi lăsa să te ascunzi sub mine. Fii acolo... mereu sub mine, respiră sub mine, transpiră sub mine...

T.F.

"Tot ce gândeam sau făceam era imediat introdus în câmpul dezbaterii. Am spus o tâmpenie - de ce să nu mă sinucid? Am pierdut autobuzul - mai bine să termin cu toate. Până şi părţile bune intrau tot aici. Mi-a plăcut filmul ăsta - poate n-ar trebui să mă sinucid.
De fapt, era vrba numai de o anume parte din mine pe care voiam s-o ucid: partea care voia să se sinucidă, care mă târa în dezbatere suicidală..."

Pahare murdare

Într-un pahar murdar vreau să torn,
Să-mi spăl sufletul vulgar şi iar să torn
Îmi e sete de tine,
Îmi e somn...
Dar nu vreau să dorm.

Aş vrea un ultim dar,
Aş vrea să poţi măcar,
Să poţi s-asculţi tot... fără să dai stop,
Aş vrea să porţi
Cu tine sufletul meu vulgar, care a închis porţi...
Eu ştiu că toţi îţi promit multe,
Dar, ei, toţi, nu ştiu să te-asculte..
Eu, nu promit nimic...
Eu... am doar un suflet vulgar şi-un pahar murdar.

(Cumicu)

Niciodată al tău...

Tu ştii că toate ne despart, iar tot amestecul ăsta de chinteseneţă al nostru, mă face să mă simt infidelă, să cad în mine, căci nu asta mi-e firea. Eu ştiu că n-am fost niciodată a nimanui, în întregime... întotdeauna, câte puţin pentru fiecare personaj al poveştii mele, pentru că în final, totul e despre mine. Eu privesc din mine, niciodată şi prin ochii altcuiva, pentru ca nu mă confund niciodată cu altcineva. Eu sunt mereu acea eu, care se rupe în mii de bucăţele, doar pentru plăcerea de a-mi întregi povestea. Gândeşte-te la mine ca la un cuvânt lung, complicat, alambicat, despărţit în milioane de silabe, acel cuvânt al tuturor, dar niciodată al tău.

Puţin...

Aş fi pictat cu praf stelar pe spiritul tău. Am fi locuit împreună în ceruri, chiar dacă eu sunt pământ şi gheaţă, dar am fi locuit pe-un nor luminos, am fi mers pe lună şi am fi deschis uşi de amor. Ne-am fi rătăcit în apele adânci ale nicăierului, ale non-timpului şi non-spaţiului. Am fi trăit în negaţie, am fi trăit în ireal ceva real.
Dar eu sunt prea puţin pentru tine. Ai nevoie de tine cu mine, dar nu de mine. Ti-e frică de tine fără mine.

Hai acasă!

În timp ce te radiografiam, te-ai întors brusc, spunându-mi că nu mai suporţi analiza mea. Nu am alergat după tine, căci am rămas înţepenită, cu picioarele înfipte în pământ, la văzul regretului tău purpuriu ce creştea în nodul gâtului. Ai plecat spre mare cu scopul eliberării spirituale, căci marea, spuneai tu, îţi este singurul prieten.
Când ai ajuns pe plajă, ai început să colectezi nisip în mâini şi apă sărată în stomac, ca şi cum ţi-ai fi umplut sufletul de libertate. Ai fi vrut să îngropi libertatea în inima ta, sa iei libertatea libertăţii. Spuma mării ţi-ar fi şoptit cu o îmbrăţişare "ce-ţi doreşti tu e utopie...", însă era prea preocupată să spargă tăcerea odată cu valurile de stâncile prea fixe în larg. Ai ales să adormi în nisip, ca măcar granulele acelea să se răsucească în părul tău, apoi în vise.
Când te-ai trezit, cerul se scărpina. Era plin de stele, ca un câine puricos. Ai căscat ochii şi ţi-ai dat seama că voia doar să te sărute pe frunte, iar gura îi mirosea a mure somnoroase. Ai adormit din nou...
Dimineaţă, ai văzut cum după mare zburda soarele... nu te-ai fi aşteptat să-l călăresc. Am apărut deodată, te-am înşfăcat în sufletul meu... Hai acasă!

Picături

Şi dacă mâine am să cred, să nu ma crezi. Să nu ai încredere în mine, căci eu sunt mereu alta, niciodată aceeaşi. Nu există entitate să se îndrăgostească zilnic de mine, aşa cum trebuie... şi cum ar fi să trăieşti în fiecare zi cu altcineva? Cum ar fi sa te culci cu X şi dimineaţă să-i simţi respiraţia lu Y?
Am să plec din mine, căci oricum alter-ego îmi eşti tu. Nu trebuie să fiu prezentă în mine. Am să mă scurg şi am să mor. Voi lăsa pământul să mă absoarbă.

World War III

La colapsul in viitor, am realizat ca in mine inca se contracta trecutul. Se zvarcoleste si sta prins de stomacul meu, care se simte gol, plange in mine, cade in mine. L-am primit in casa mea spirituala si trupeasca, in speranta ca-mi va fi plasture, pentru zgarieturile prezentului, dar jur ca n-as fi crezut vreodata sa ma tradeze in felul asta. Nu ma lasa sa ma bucur de nimic si imi insufla temeri inexplicabile, ilogice si de-a dreptul nesimtite, in legatura cu viitorul. Trecutul meu e frustrat. Stie ca viitorul va fi intotdeauna mai bun decat el si nu se vrea calcat in picioare. Dar ce nu au inteles cele doua instante, este ca nu eu reprezint timpul. Eu sunt om. Atat. Om. Nu eu trebuie sa fiu locul de razboi. In mine sa aiba loc pacea, iar timpul sa fie spatiu de lupta.

Un punct.

Ai sa iti storci sufletul de toate puterile, numai pentru a simti.
Ai decis sa devii vesnicie, pentru a face fata. Dar mintea ta se scalda in luciditate si in constiinta faptului ca nu ai sa reusesti niciodata. Tu alergi in mine, in gol. Palma sacrificiului meu sta pe fruntea sufletului tau chinuit in vederea opririi acestuia de a-si gasi eternitatea in mine. Eu n-am sa-ti fiu sfera, n-am sa-ti fiu refugiu, caci eu sunt o entitate de mare insemnatate, triumfatoare, dar nimic pentru tine. Mi-ai simtit prezenta in mod constat, dar asta e tot. Nu ai simtit. Nu simti. Nu ai sa simti.

Nimic.

Şi să pleci tu din lumea asta... ar fi imposibil. Nu ai cum să laşi un nicăieri în spate. Şi de ce ai face asta la urma urmei? Nicăieriul ţi-e acasă. N-ai să te simţi nici acasă ca acasă, aşa cum te simţi în nicăieri. În nicăieri te simţi ca în tine. Fără timp şi spaţiu... briliant!

Eram cu toţii ca un ghem de aţă în centrul lumii, dar am început să ne destrămăm, sa fim fire diferite care şi-au găsit ţinte şi au găsit puterea de a se îndrepta spre ea, cu riscul singurătăţii. Ghemul încă există în mintea mea, mă gândesc mereu la el şi mă gândesc şi la ce urmează a fi, cine îi va lua locul, dacă mai rău se poate... şi mă bântuie. Şi te bântuie şi pe tine.. nu ghemul meu, ci realitatea care a destrămat ghemul. E un joc cu dus şi întors.

Cu o mână-n cer şi una-n pământ

Am să îmi adâncesc gândurile într-o pernă de durere şi am să le las să se îmbrăţişeze cu penele şi puful prea fragile. Am să iau lumea asta căzătoare din jurul meu şi am să o scufund într-un pahar cu cerneală, după care am să o strecor în rezerva stiloului şi am să scriu cu ea. Am să arunc cu voi toţi pe hârtie, am să vă sângerez până la ultima picătură, pentru ca voi, numai voi îmi furaţi locurile. Eu nu îmi găsesc locul fiindcă voi mi l-aţi luat, l-aţi ascuns în spatele tuturor celor ce par potrivite pentru mine. Locul meu leneveşte undeva dupa o perdea hoaţă de-a voastră, ma aşteaptă. Nu l-am găsit niciodată, dar jur că mi-e dor de el. Nu e nimic în neregulă cu mine... şi voi mă faceţi să cred asta, să mă pierd şi să cad în mine de un milion de ori pe zi, să mă ridic la nivelul irisului meu cenuşiu, să fiu prezentă-n ochii mei, dar absentă-n sufletul meu. Mi-e dor de mine, mi-e dor de locul meu pe care nu l-am găsit niciodată, mi-e dor să cred că sunt bună, mi-e dor să nu mai fiu dominată de controlul vostru şi să mă controlez eu, singură... Mi-e dor să fiu condusă înainte, niciodată înapoi, de mâinile mele, nu ale voastre. Voi aveţi unghiile negre, murdare de ură, mâini îndrăcite, suflete diforme... Eu sunt doar zăpăcită şi m-aş simţi mai bine cu mine însămi dacă mi-aţi fi alături şi nu aţi încerca cu toţii să intraţi în mine şi să-mi furaţi ce am. Vreau să vă am. Am nevoie de voi, dar am mai multă nevoie de mine...

Ale tale flori...

Am ales să iau timpul într-o mână, să-l strâng ca pe o tulpină de floare, să las zeama lui vâscoasă să se transforme în eternitate, iar eu să fiu floarea.

M-aş smulge toată pentru tine, din rădăcinile sufletului meu, pentru tine. Dar astfel, nu ar rămâne nimic din mine, decât un gol străjuit de o urmă sacrificială şi atât, iar tu... cu ce te-ai hrăni? Am ales să îmi smulg tulpina, iar tu să rămâi cu seva de la rădăcina handicapului meu emoţional. Mi-a crescut pe suflet o petala, pe care ţi-o las ţie... e tot mai vie în fiecare zi şi nu este dominată de exageratul meu spirit analitic, ea e dragostea mea. Nu o să-ţi facă rău. Ceea ce îţi face rău e floarea, sunt eu, de aceea... mă sinucid.

Irealul.

Eu pot să plâng prin tine.
N-am să mă eliberez de tine şi nu am să mă eliberez prin tine niciodată, căci tu mă umpli. Sunt plină de suflet, pentru tine. Sunt plină de tine ca o carte de litere.
Ştii, eu m-am golit de tot şi toate şi-am păşit cu tine, spre noi... am lăsat loc pentru tine şi acum eu sunt tu, tu eşti eu. Îţi simt vocea într-a mea.
Aş vrea să pliez cerul şi pământul în aşa fel... să fie distanţa mai mică între noi. Când nu eşti bine, eu să fiu acolo. Aş vrea să le iau sufletul, să-l transform în hârtie, să scriu dureri pe ea şi să îi dau foc, celor care te lipesc de realitate şi nu îţi dau voie să-ţi trăieşti sufletul.
Meduza din mine te va ajuta să fugi din sfera reală. Stai cu mine în sfera mea atemporală şi diformă. Ai să trăieşti frigul tristeţii şi căldura gheţii... temerile iubirii... irealul...